| Referate | Director web | Adauga link | Contact |

Titlu referat: Scurta analiza a Banchetului lui Platon

Nivel referat: liceu

Descriere referat:
Scurtă analiză a
„Banchetului” lui Platon
Pentru a aborda analiza Banchetului, noi ne putem opri la
discursul lui Socrate. Este foarte sigur că alte cinci discursuri conţin o mare parte de adevăr, pe care Platon îl reţine pentru propria sa teorie. Dar
trebuie să
recunoaştem de asemenea
că această parte de adevăr fiind lămurit degajată în discursul lui Socrate, uneori cu
referinţă la opiniile
unora sau altora, acest ultim discurs trebuie să demonstreze valabilitatea doctrinei
platoniene despre Iubire.
Avem deci nevoie să
analizăm doar
această parte a
Banchetului.
O studiere a iubirii se împarte evident în
două părţi: se va determina mai întâi natura
sa, mai apoi se va spune care sunt efectele sale: acesta-i planul lui Aghaton.
Nu e suficient totuşi de a
afirma necesitatea de a defini, apoi, imediat după, să ne mărginim la lăudarea meritelor a ceea ce trebuie
să definim. Care este deci
natura iubirii ?
A. Iubirea este scopul iubirii.
Trebuie mai întâi să privim în faţă această întrebare despre natura iubirii
într-o manieră foarte
generală. Dragostea este
prin esenţă dragostea de
ceva, sau nu ? întrebarea pusă e analogă la
aceasta, a cărei ocazii ne
este precis furnizată prin
posibilitatea de a interpreta prima întrebare într-un mod greşit: un tată sau o mamă, în calitate de tată şi de mamă nu au nevoie ei de ceva, să ştie de la un fiu sau de la o
fiică? De asemenea vom
spune , dragostea e neapărat dragostea de ceva. Dacă iubirea este iubirea de ceva, de ce anume ? această nouă întrebare trebuie să fie examinată cu aceeaşi generalitate ca şi precedenta. Poţi să răspunzi spunând că iubirea doreşte ceea ce iubeşte şi, că dacă ea doreşte, înseamnă că ei asta-i lipseşte. Aici nu-i o simplă verosimilitate, dar o
consecinţă
necesară de premise puse:
un om mare şi puternic, de
exemplu, nu va dori să fie
mare şi puternic,
căci el de acum este
astfel. E posibil ca un observator superficial să pretindă totuşi că dorinţa poartă deseori ceea ce ai sau să fi eu sănătos sau bogat, asta nu mă-mpiedică să doresc să fiu sănătos, să doresc să fiu bogat. Dar va trebui atunci
să răspunzi că ceea ce-ţi doreşti, de a fi sau de avea , în
continuare, sau de a fi încă ceea ce eşti
acum. Iubeşti deci ceea ce
n-ai acum, să ştii păstrarea de sine în viitor de care
să te bucuri
acum.
Însă iubirea, se spune, e iubirea frumosului şi nu a urâtului. Dacă iubirea este iubirea a ceea de ce
eşti lipsit, trebuie
neapărat de admis
că iubirea e
lipsită de
frumuseţe, că prin urmare, contrar a ceea ce spune
Aghaton, nu este frumoasă.
Există o serie
irezistibilă de
consecinţe asupra
identificării frumosului
şi binelui.
Dar din faptul că iubirea nu este frumoasă, nici bună, nu rezultă să fie neapărat rea. Se va spune deci despre iubire
că este ceva intermediar
între frumos şi urât,
între bun şi rău: începând de aici personajul lui
Diotime intră în
scenă. Dar toată lumea oare nu e de acord să recunoască că iubirea e un mare zeu?
Însă cum asta ar fi posibil, căci zeii posedă
tot ce-i frumos şi bun
şi că iubirea, din contra e
lipsită de frumos
şi de bine? Nu
poţi spune totuşi că iubirea este nemuritoare. Mai ales
că mai înainte, trebuie
să vedem în ea o
fiinţă
intermediară,
intermediară între
nemuritor şi veşnic. În alţi termeni, ea nu e un mare zeu, ea e un
mare geniu. Un demon de acest gen este un intermediar între zei şi oameni : de la unii la alţii nu poţi avea o comunicare imediată, demonii sunt atunci acolo, pentru a
transmite mesajele şi
ofrandele zeilor. Pentru a aduce  de asemenea oamenilor ordinele zeilor
şi remuneraţiile pentru ofrandele primite. Ei
îndeplinesc funcţia de
intermediar între sfera divină şi sfera
muritoare şi astfel dau
universului unitatea şi
legătura sa. La un om sau
altul, genii dau cunoştinţe
şi asta îi face
să fie pe drept geniali.
Inspiraţia
genială lipseşte la ceilalţi care nu posedă acest contact cu divinul, acela nu va
fi decât un făuritor în
domeniul său şi nu un geniu. Aceste gene sunt
într-un număr mare
şi iubirea este unul dintre
ei.
Care este originea acestui geniu. Pentru a o
înţelege trebuie
să revenim la
naşterea lui Eros pentru a
verifica calităţile
proprii naturii sale. În ziua naşterii Afroditei, zeii făcură un mare
ospăţ. Printre comeseni se
găsea Poros (spiritul
câştigului,
belşugului) fiul lui Metis
(înţelepciunea). La
sfârşitul mesei Penia
(sărăcia), veni la uşă pentru a cerşi câte ceva. Ea zări pe Poros şi îşi dădu seama în mizeria sa de a avea un
copil de ala el şi ea
concepuse iubirea. Toate calităţile dragostei se explică prin această
origine. Cum el a fost generat în timpul sărbătorii naşterii Afroditei, el rămâne însoţitorul său şi servitorul său. Afrodita e frumoasă şi e o frumuseţe a naturii ca iubirea să fie amoroasă. În calitate de fiu al Peniei
(sărăcia) el e mereu sărac, el nu este nici gingaş, nici frumos cum se crede, dar murdar;
el merge cu picioarele goale, n-are locuinţă, n-are niciodată alt pat decât pământul dur, culcându-se sub frumoasa
stea, sub porţi sau pe
drumuri, mereu localizat în aceeaşi sărăcie lucie.
Din altă parte,
fiindcă se trage de la
tatăl său, el stă mereu la pândă la ceea ce-i frumos şi bun, el e îndrăzneţ, înaintând cu iuţime, plin de ardoare, vânător abil, combinând necontenit vreun
artificiu, dornic de a şti
şi priceput în
găsirea mijloacelor de a
ajunge, utilizând toată
existenţa sa în eforturi
filosofice, va să
zică, în vederea
obţinerii înţelepciunii. Surprinzător de abil ca vrăjitor, magician, sofist.
Această enumerare în
formă succesivă a calităţilor opuse iubirii în calitate de
fiul lui Poros şi a Peniei
(ca şi dorinţa amoroasă), conduce la o determinare
sintetică a naturii sale,
ca şi analiza
generală,
convinsă în prima parte,
se găseşte astfel desăvârşită. Natura sa, vom spune noi, nu este
nici muritoare, nici eternă, dar în cursul uneia şi aceleiaşi
zile, ea este stinsă, apoi
revine la viaţă. Tot ceea
ce el găseşte mediocru de a dobândi i se scurge
din mâini. Astfel că el nu
este niciodată
fără resurse şi niciodată fără belşug.
De asemenea privind ştiinţa şi ignoranţa, el este într-o stare
intermediară.
Raţiunea constă în aceea că oricine este înţelept (şi acesta e şi cazul zeilor) nu poate avea
dorinţa de a deveni
înţelept şi prin consecinţă nu meditează, nu face eforturi pentru a
şti, n-are
dorinţa sinceră de a cunoaşte. Aceasta e valabil şi pentru ignoranţi, ei nu cunosc starea lor şi ei nu doresc să dobândească ceea de ce nu se cred
lipsiţi şi nu gândesc că au necesitate. De altfel
cunoaşterea este printre
cele mai frumoase lucruri care există şi spunem
că e frumos că iubirea este iubirea. Deci iubirea,
datorită aceleaşi origini, e prietenă înţelepciunii. Asta e natura iubirii, asta
e esenţa sa.
B. Efectele dragostei
Trebuie acum să ne-ntrebăm asupra efectelor iubirii, asupra
rolului ei în viaţa
umană. E foarte evident de
altminteri că
această determinarea
rolului iubirii ne va ajuta să înţelegem mai
bine natura. Se va începe prin a face această cercetare dintr-un punct de vedere
general, astfel încît să
descoperim o formulă, care
ne va arăta apoi
aplicaţiile. Cuvîntul
iubire e utilizat de obicei într-un sens restrîns şi este aplicat numai lucrurilor
frumoase. Dar sensul cuvîntului în realitate e mult mai desfăşurat. Iubirea nu-i cercetarea unui
scop stabilit. Ea nu-i cercetarea unei simple părţi care-ţi lipseşte. Noi vom avea o definiţie satisfăcătoare plecând de la ideea
că iubirea este
dorinţa lucrurilor bune, a
fericirii. Această
dorinţă se
exprimă prin
dorinţa bogăţiei n afaceri sau în chiar a
exerciţiilor
trupeşti, sau
dorinţa sinceră de a şti. Noi iubim ceea ce contribuie la
fericirea noastră, la
bucuria noastră.
Dorinţa astfel
participă la bine
şi la bunătate, chiar dacă noi ştim unde se găsesc. Şi totuşi noi nu folosim în acele cazuri
termenii de iubire şi de
amant. De fapt, cine iubeşte, iubeşte
lucrurile bune? De fapt noi iubim ca ele să ne aparţină şi chiar pentru totdeauna. Dragostea
rimează cu eternitatea.
Dacă am reuşit să găsim ceea ce ne aparţine, noi suntem fericiţi. Deci posesia binelui îl face pe om
fericit. În sens larg deci, putem spune că iubirea este dorinţa comună a tuturor oamenilor care
posedă binele.
Dar vom considera acceptarea cea mai
obişnuită a cuvântului iubire:
definiţia
generală nu va fi de loc
infirmată. În acest sens
mai îngust, iubirea este iubirea a ceea ce-i frumos. Sau, vom spune, cel ce
iubeşte lucrurile frumoase,
ce iubeşte el? El
iubeşte ca ele
să-i aparţină. Dacă ele îi aparţin ce se va întâmpla pentru el.
această întrebare ne-a
apărut mai întâi foarte
încurcată, dar în
prezent, e posibil de înţeles în ce sens trebuie de răspuns. Ceea ce facem imediat pentru
iubire în general, este ultimul scop al dragostei, priceput cu semnificarea
îngustă care este
semnificarea uzuală,
şi astfel vom putea defini
funcţia noastră în viaţă. Iubirea, vom spune acum, este
procreaţie în
frumuseţe, după corp, după spirit. Trebuie acum să dezvoltăm această formulă, obscură la prima abordare, şi să arătăm prin ce efecte se
manifestă, într-un mod
general funcţia iubirii. Se
vor indica mai întâi condiţiile. Însă
există pentru
toţi oamenii, o rodnicie a
corpului şi a...



Curs valutar
Euro4,5511
Dolarul american4,2615
Lira Sterlina5,3015
Gramul de aur170,1555
Leul moldovenesc0,2176
Materii referate

Anatomie (61)

Astronomie (61)

Biologie (546)

Chimie (530)

Contabilitate (87)

Design (4)

Diverse (878)

Drept (356)

Ecologie (59)

Economie (520)

Educatie Fizica (2)

Educatie si Invatanmant (2)

Engleza (463)

Filosofie (99)

Fizica (343)

Franceza (25)

Geografie (838)

Germana (40)

Informatica (354)

Istorie (1169)

Italiana (21)

Latina (26)

Literatura (22)

Logica (6)

Management (133)

Marketing (118)

Matematica (114)

Mecanica (13)

Medicina si Farmacie (229)

Muzica (35)

Psihologie (337)

Religie (248)

Romana (2303)

Spaniola (31)

Statistica (17)

Stiinte politice (27)

Turism (64)

Nota explicativa

Informatiile oferite de acuz.net au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. Va recomandam utilizarea acestora doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale.