| Referate | Director web | Adauga link | Contact |

Titlu referat: Marcus Anaeus Lucanus-Farsalia

Nivel referat: gimnaziu

Descriere referat:
MARCUS ANAEUS LUCANUS-FARSALIA
       Deşi a murit tânăr, avea numai 26 de ani1, Lucanus a
lăsat în urma lui numeroase opere, din care s-a păstrat doar una
– „Farsalia”
(suficientă pentru gloria sa literară). Opera a fost elaborată în zece
cânturi sau cărţi, dintre care a zecea nu a fost sfârşită din cauza
morţii premature, fiind întrerupt după 546 de versuri. Rene Pichon susţine
că în opera lui Lucanus ficţiunea se îmbină cu documentarea cea mai
riguroasă atestată de informaţiile multiple, luată din domeniile cele mai
diverse, dar toate subordonate subiectului central: istoria luptei dintre
Caesar şi Pompeius de la Farsalia. Se poate spune că Lucanus este adeptul
unei formule poetice noi, având conştiinţa dorinţei de a oferi muzelor
latine calea cea mai directă spre o operă cu un ecou mai larg – poetizarea unui eveniment istoric
deosebit.
       Alegând ca temă a epopeii sale nelegiuirea războiului civil
dintre Caesar şi Pompeius, Lucanus se plasează pe linia tradiţiei romane,
care preferă epopeea istorică, având subiect naţional. Am putea spune că,
tratând în epopeea sa un subiect exclusiv roman, opera are ca personaj
principal Roma însăşi, Caesar, Pompeius şi Cato nu sunt personaje epice, ci
personaje proecţie cu valoare de simbol. Acţiunea „Farsaliei” se
desfăşoară în lumina zilei prezente, ceea ce permite autorului să dezbată
tendinţele de idei pe care le poate suscita opera literară, în care
legăturile personajelor, ale imaginilor acestora cu subiectul, cu realitatea
şi cu concepţia despre lumea scriitorului sunt vizibile. Într-o asemenea
operă se poate decela şi atitudinea scriitorului faţă de realitatea
produsă şi transfigurată artistic. Autorul îl apostrofează pe Caesar,
cerându-i să nu-i invidieze pe eroii eposului homeric, din moment ce odată
cu el, ca erou al epopeii „Farsalia”, se consideră o „epică romană
deloc inferioară celei greceşti”2 (Cartea a IX-a, versurile 982-986). Astfel, Lucanus opune unei epopei
legendare una istorică, pozitivă, integral romană şi aproape contemporană.
Prin această orientare, Lucanus îşi oferă posibilitatea să exprime
propriile sale sentimente, sentimente pe care nu le-ar fi putut exprima prin
personaje prea „vechi”. El face din efuziunea spontană a emoţiilor sale
sursa principală a artei sale, o artă, am putea spune, mai puţin nobilă şi
mai puţin elegantă ca aceea a lui Vergilius, dar poate mai pasionată, mai
personală, mai imaginativă.
       Lucanus elimină din opera sa miraculosul şi menţine credinţele
în supranatural, numai în măsura în care sunt acceptate de publicul
său.3 Ceea ce mai deosebeşte epopeea lui
Lucanus de cele anterioare este aspiraţia permanentă şi deosebit de fermă a
poetului spre precizie.
Încă din Proemiu, autorul, introducând pe
cititor în plină istorie, prezintă şi comentează primul triumvirat,
ambiţiile şi caracterele celor doi conducători, forţele lor, popoarele
Galiei pentru Caesar, oraşele state ale Greciei şi Orientul pentru Pompeius,
starea morală şi politica Romei etc.. Invocaţia către muză este, de
această dată, înlocuită de o formulă raţională, pur ştiinţifică, de
care se foloseşte pentru a ajunge la precizarea cauzelor războiului civil:
„Acestea sunt ale şefilor cauze, dar pretutindeni există germenii ascunşi
ai războaielor civile.” („Farsalia”). Deasemenea exprimarea este mai
ştiinţifică, mai precisă şi mai modernă. Manifestându-se ca istoric,
Lucanus conferă viaţă oamenilor, idealurilor, epoci, care formează cadrul
naraţiunii epice, analizând psihologia oamenilor şi pe cea a republicii în
mers către declin, exprimând prin manieră ştiinţifică, modernă,
evoluţia evenimentelor politice, prin starea morală şi socială a
societăţii. În contrast cu laşitatea generală a poporului roman, care fuge
la cel mai mic semnal de alarmă, un popor egoist, plebea se lasă hrănită de
şefi în funcţiune, şi prin această manevră autorul evidenţează armata,
singura forţă sănătoasă şi vie a poporului, dar supusă în întregime
planurilor conducătorului lor, Caesar, spre indignarea autorului.
       Având în vedere povestirea principalelor evenimente, urmată
întotdeauna de meditaţiile poetului, şi luând în consideraţie pasajele
în care autorul spune tiradele rostite de Cato, Brutus etc., propriile sale
idei şi sentimente, putem afirma că „Farsalia” este concomitent şi o
istorie, şi o confesiune şi că inspiraţia individuală şi caracterul
actual al conţinutului tonifică neîncetat evocarea trecutului. Arta lui
Lucanus se apropie prin evoluţia sa de modern; plusul de dramatism dat de
intervenţiile numeroase ale autorului, care lipsesc în epopeiile homerice. La
Lucanus apostrofele au un rol emotiv, informativ şi mai puţin exemplificator.
În apostrofa4 adresată lui Caesar, poetul deschide drumul spre o
apostrofă5 adresată gândirii, iar apoi una6 adresată Romei, prin care se
materializează tragedia care-l mistuie nu mai puţin decât este mistuită
Roma de tragedia războiului civil.
       Lectura epopeii evidenţează faptul că naraţiunea epică se
dezvoltă în două planuri diferite. În fiecare se distinge o temă
fundamentală şi un personaj dominant, asupra căruia se concentrează
interesul. Un prim plan este acela în care
autorul îşi propune să reliefeze puterea
libertăţii morale capabilă să înfrângă orice constrângere exterioară.
Prezentând omul pus în faţa unei lumi cu desăvârşire ostilă, căreia îi
rezistă numai prin forţa sa morală, Vertus, un om care crede şi afirmă
posibilitatea unei revanşe spirituale acordată celor care nu se lasă
învinşi de forţa brutală victorioasă, Lucanus realizează unul dintre
ţelurile sale centrale. Comportamentul partizanilor lui Caesar, Sceva şi
Vulteius, constituie un adevărat model de conduită stoică; dar planul acesta
este dominat de personalitatea lui Cato. Mai există un plan al epopeii care
este dominat de Caesar, încarnarea tuturor forţelor răului dezlănţuite în
războiul civil, reprezentant al răului (răul absolut în concepţia
stoică). Din acest punct de vedere, Caesar domină nu numai pe Pompeius, ci
şi pe Cato.
       Substratul filosofic fundamental al epopeii îl constituie
elementul stoic, dar fiindcă inspiraţia poetului nu se materializează numai
în substanţa filosofică, ci şi în substanţa politică, întreg
conţinutul şi întreaga comunicare emoţională este dominată de un concept
central: PATRIA. Din această cauză, autorul îi acuză în aceeaşi măsură
pe cei doi conducători pentru crima de a fi dezlănţuit războiul civil
– „Nefas belli
Civillis” – întrucât
lupta fratricidă îl revoltă ca om, ca scriitor şi ca cetăţean roman şi e
mult mai gravă pentru el decât suprimarea libertăţii de după instaurarea
Imperiului. Ca urmare, pasiunea libertăţii şi patriotismul dezvoltate de
acelaşi ferment stoic au o deosebită pondere în desfăşurarea epopeii.
1
Sinucidere din porunca lui Nero.
2
Consider că e o exagerare – nu se poate compara cu eposul grecesc, poate, nici chiar
„Eneida”.
3
Credinţele în vise şi în practicile magice.
4
Cartea a VII-a, versurile 551-442.
5
Versurile 553-554.
6
Versurile 555-556.



Curs valutar
Euro4,5511
Dolarul american4,2615
Lira Sterlina5,3015
Gramul de aur170,1555
Leul moldovenesc0,2176
Materii referate

Anatomie (61)

Astronomie (61)

Biologie (546)

Chimie (530)

Contabilitate (87)

Design (4)

Diverse (878)

Drept (356)

Ecologie (59)

Economie (520)

Educatie Fizica (2)

Educatie si Invatanmant (2)

Engleza (463)

Filosofie (99)

Fizica (343)

Franceza (25)

Geografie (838)

Germana (40)

Informatica (354)

Istorie (1169)

Italiana (21)

Latina (26)

Literatura (22)

Logica (6)

Management (133)

Marketing (118)

Matematica (114)

Mecanica (13)

Medicina si Farmacie (229)

Muzica (35)

Psihologie (337)

Religie (248)

Romana (2303)

Spaniola (31)

Statistica (17)

Stiinte politice (27)

Turism (64)

Nota explicativa

Informatiile oferite de acuz.net au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. Va recomandam utilizarea acestora doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale.