| Referate | Director web | Adauga link | Contact |

Titlu referat: Rolul naturii si al omului in structura ecosistemelor

Nivel referat: liceu

Descriere referat:
Rolul naturii şi al omului în
structura     ecosistemelor
              
Ecosistemele naturale au, după cum s-a mai
precizat, o structură extrem de complexă şi un echilibru dinamic solid.
Ecosistemele amenajate de om au o structură simplificată, cu susţinere
energetică sporită pentru menţinerea echilibrului în condiţiile
realizării obiectivului pentru care au fost create, şi anume o productivitate
ridicată. Deşi structural diferă, omul, prin cunoaşterea aprofundată a
ecosistemelor naturale, poate perfecţiona permanent
structura propriilor ecosisteme.
1. Tipuri de
interacţiune în ecosistemele naturale
              
În ecosistemele naturale interacţiunile
dintre specii variază în funcţie de sezon, stadiul de dezvoltare, măsura
necesarului, structurii şi taliei or­ganismelor, schimbările ecosistemului. Toate aceste influenţe au
consecin­ţe pentru
supravieţuirea speciilor şi pentru nişa ecologică pe care o
ocupă.
              
Ţinând cont de complexitatea unui ecosistem, tipurile de interacţiune sunt
extrem de diverse, ele reprezentând practic multitudinea combinaţiilor
posibile între elementele sale structurale. Dintre toate acestea, cele mai
importante grupe de interacţiuni sunt cele din lumea vegetală, cele din
reg­nul animal, cele dintre
plante şi animale, iar pentru ecosistemele amenaja­te, interacţiunile în care este
implicat şi omul.
              
Interacţiunile existente în lumea vegetală se produc atât între specii
cât şi între indivizii aceleaşi specii. Ele se manifestă în diferite
feluri: con­curenţa pentru
apă, influenţa umbrei, răspândirea bolilor etc., multe altele nefiind
încă descoperite şi analizate.
              
Interacţiunile în regnul animal sunt la fel de diversificate, ele arătând
labilitatea echilibrului biologic în interiorul ecosistemului. Dacă aceste
interacţiuni sunt perturbate, consecinţele sunt mari; cel mai adesea,
per­turbările sunt
provocate de om. De aceea, subliniem precauţia pe care trebuie să 
o  avem  în   abordarea  agroecosistemelor şi
implicit a fermelor agroturistice.
              
În ecosistemele naturale relaţiile între prădători şi pradă, între
paraziţi şi gazdă sunt evidente: un animal are un avantaj pe seama altuia.
Competiţia între specii sau populaţii vecine poate fi atât de mare încât
resursele habitatului să de­vină insuficiente. Uneori, unele specii se pot menţine numai
schimbându-şi modul de hrănire sau distrugând concurentul respectiv
(conform prin­cipiului
excluderii concurenţilor).
              
Relaţiile între plante şi animale sunt extrem de variate. Cel mai frecvent
plantele servesc drept hrană animalelor. În unele situaţii indivizii
regnu­lui animal pot
răspândi seminţele plantelor sau asigură polenizarea. Aceste interacţiuni
nu sunt statice, lucru care măreşte dificultatea studierii lor, ele 
putându-se  schimba,   de   exemplu,  
şi   numai   în funcţie de sezon. În fine, animalele
pot utiliza plantele şi pentru a-şi face cuib, sau într-o altă
interacţiune ele pot fi într-o relaţie de apărare mutuală (ca de exemplu
unele furnici care se hrănesc cu secreţia unor plante şi care, simultan,
alungă animalele care sunt tentate să se hrănească cu plantele
respective).
2.  Tipuri de interacţiune structurală
în        
           
ecosistemele  amenajate
              
În ecosistemele amenajate, cu grade
diferite de antropizare,  sunt relaţii noi
între specii, ca urmare a introducerii lor de către om dintr-un ecosistem în
altul, precum şi relaţiile dintre speciile ecosistemelor amenajate, pe de o
parte,  şi factorul uman, pe de altă parte.
              
După cum se ştie, complexitatea este definită ca
numărul de „legă­turi"
şi de interacţiuni ce se pot stabili între subunităţile unui sistem, ceea
ce poate fi reprezentat şi ca o măsură a numărului de retroacţiuni
(feed-back-uri) ce se pot stabili între elementele menţionate. Dar numărul
de elemente, componente sub raport structural, ce caracterizează pe
uni­tate de spaţiu şi
timp un ecosistem, îi dă acestuia diversitatea sau den­sitatea elementelor structurale şi a
celor funcţionale.        Pe de altă
parte, una din proprietăţile esenţiale ale oricărui tip de ecosistem este
tocmai aceea de a menţine între anumite limite integralitatea structurală
şi funcţională şi revenirea la o stare iniţială în urma oricăror
perturbări, proprietate definită ca stabilitate.
              
În cazul agroecosistemelor de exemplu, menţinerea stabilităţii şi
diversităţii se poate asigura numai prin controlul exercitat de către om
(prin cheltuirea unei cantităţi suplimentare de energie). Factorul antropic
reglează eco­sistemul prin
mecanisme de tip cibernetic (de feed-back sau de feed-before), iar măsura
numărului acestor retroacţiuni între elementele ecosistemu­lui reprezintă, după cum s-a mai
menţionat, complexitatea sa. Este incriminată astfel indestructibila relaţie
om - agroecosistem, dar şi sugerată ideea rolului omului în complexitatea
ecosistemului. Elucidarea acestor interacţiuni considerăm a fi esenţială
şi pentru ecosistemele fermelor agroturistice.
              
Resursa principală de acţionare a factorului uman asupra
ecosisteme­lor este, fără
îndoială, informaţia. Ea
mijloceşte şi realizează, de fapt, relaţia omului cu ecosistemul, atât pe
direcţia luării deciziilor cât şi pe cea  de  execuţie 
a  acestora. Factorul antropic din ecosistemele amenajate, inclusiv din
agroecosisteme (factor aflat pe bucla conexiunii in­verse) realizează reglarea sistemului
în mod diferit, în funcţie de raportu­rile sale faţă de informaţia pe care
o mânuieşte. De aici şi rolul diferit pe care îl au în ecosistem anumite
categorii ale componentei antropice. Deci rolul omului în
complexitatea ecosistemelor este legat de cantitatea şi calitatea informaţiei
vehiculate. Concret, cantitatea informaţiei echivalează cu calitatea
organizării sistemului, ea reprezentând în acelaşi timp şi o resursă care
întăreşte rolul factorului antropic în ecosistem.  Ne referim la
însuşirile informaţiei vehiculate în ecosistemele amenajate, ea fiind
recognoscibilă, refolosibilă şi utilizabilă în procesele conduse de om,
în cadrul acţiunilor şi strategiilor sale redefinite pe principiile
integra­toare 
ale   unui  management 
compatibil  cu  complexitatea   ecosistemelor. Este vorba
despre principiile managementului
integronic, aplicabil sistemelor complexe şi
hipercomplexe de tipul ecosistemelor amenajate şi mai ales a relaţiei
mediului cu activitatea economică a omului (Gruia,
R., 2006).
2.1. Relaţia
structurală şi funcţională Om - Natură
              
Din punct de vedere practic considerăm că rolul omului în cadrul
ecosistemelor este legat de rezolvarea unei probleme esenţiale pentru
mo­mentul de faţă, şi
anume: stabilirea relaţiei
ideale om —
natură.  Potrivit cercetărilor efectuate (Odum,
1972, citat de Ionescu Al. şi col., 1989) rezultă că pentru realizarea unui
standard de viaţă relativ ridicat, factorul uman (exercitându-şi rolul său
optimizator în cadrul ecosistemelor) va trebui să asigure o structură a
terenului per individ adult asemănătoare cu cea descrisă în tabel. Este o
structură de principiu, exemplificată  ca optimă pentru zona temperată. Pentru
relaţia structurală şi funcţională Om - Natură ne interesează însă şi
alte zone geografice şi mai ales aspectele legate de gospodărirea
sustenabilă a terenului, inclusiv a suprafeţelor agricole. 
Model   de structură 
optimă  a   terenului,   pentru asigurarea unui
ecosistem echilibrat (pentru zona
temperată)
                                                                         
Tipul de teren
Suprafaţa
ha      
%
Suprafaţă naturală (nemodificată de om) destinată regenerării
re­surselor fundamentale
ale vieţii (apă, oxigen, substanţă uscată)
0,8
40
Suprafaţă agricolă, pentru producerea de alimente
0,6
30
Suprafaţă de păduri economice (producătoare de lemn şi
celuloză)  
0,4
20
Suprafaţă destinată construcţiilor (aşezări umane, industrie,
căi de comunicaţie etc.)
0,2
10
              
După cum se observă din tabel suprafeţele naturale
(incluzând şi pă­durile)
reprezintă 60 % într-o structură considerată optimă. Pornind de la
necesitatea aplicării unor astfel de strategii de dezvoltare a
ecosisteme­lor, o serie de
studii (Soran şi Margareta Borcea, 1985) arată ca. optimul creşterii
valorilor totale se atinge când raportul dintre aria naturală şi aria
dezvoltării sociale se menţine în jur de 1:1.  De îndată ce valorile
naturale scad sub 50 %, apar o serie de retroacţiuni ecologice cu efect
negativ. Acestea acţionează ca factori limitativi ai creşterii şi în
consecinţă valorile ,,dezvoltate" scad şi ele. La o scădere a valorilor
natu­rale până la
60—75 % se intră în zona
din care reechilibrarea devine im­posibilă, tradusă prin înlocuirea prosperităţii cu
deteriorarea ireversibilă a mediului (dezvoltare nesustenabilă).
              
Mergând pe această idee considerăm importantă concluzia
construc­tivă a ecologilor
(Odum H.P. ,1975) că justa echilibrare între natural şi economic nu trebuie
interpretată ca o limitare a dezvoltării, omul putând construi tot ce
doreşte, dar, spre binele său, să construiască în condiţiile respectării
legilor ecosistemelor naturale în mijlocul cărora trăieşte. În acest sens,
agroecosistemele de...



Curs valutar
Euro4,5511
Dolarul american4,2615
Lira Sterlina5,3015
Gramul de aur170,1555
Leul moldovenesc0,2176
Materii referate

Anatomie (61)

Astronomie (61)

Biologie (546)

Chimie (530)

Contabilitate (87)

Design (4)

Diverse (878)

Drept (356)

Ecologie (59)

Economie (520)

Educatie Fizica (2)

Educatie si Invatanmant (2)

Engleza (463)

Filosofie (99)

Fizica (343)

Franceza (25)

Geografie (838)

Germana (40)

Informatica (354)

Istorie (1169)

Italiana (21)

Latina (26)

Literatura (22)

Logica (6)

Management (133)

Marketing (118)

Matematica (114)

Mecanica (13)

Medicina si Farmacie (229)

Muzica (35)

Psihologie (337)

Religie (248)

Romana (2303)

Spaniola (31)

Statistica (17)

Stiinte politice (27)

Turism (64)

Nota explicativa

Informatiile oferite de acuz.net au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. Va recomandam utilizarea acestora doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale.