| Referate | Director web | Adauga link | Contact |

Titlu referat: Sfanta Scriptura si uzul pedagogic al imaginii

Nivel referat: liceu

Descriere referat:
15 Noiembrie 2002,
Bucureşti, Convenţie a S.B.I.R. la Hotel "Lebăda"
Sfânta Scriptură şi uzul
pedagogic al imaginii
Asist. univ. Drd. Florin Lăiu,
Institutul Teologic AZS, Cernica
Motive biblice şi
istorice pentru limitarea
rolului imaginii
După cum se ştie, şi după cum s-a
argumentat de-a lungul mileniilor de iudaism şi creştinism, în contrast cu
cultele politeiste şi materialist-magice, tradiţia reprezentată de
credincioşii Bibliei cunoaşte un uz limitat al imaginilor. În ciuda
vederilor extreme ale islamicilor sau ale unor protestanţi radicali, imaginea
a fost folosită în cultul Dumnezeului adevărat, dar numai cu rol estetic şi
pedagogic. Poporul care
stătea în curtea Templului nu putea vedea nici o imagine. Chipurile de „heruvimi” înaripaţi
pe pereţii interiori ai Templului, sau
statuetele heruvimilor confecţionate din aur, ori din lemn de
măslin, deasupra
chivotului şi lângă el,
nu puteau fi văzute decât de preotul de serviciu şi nu li se dădea nici o
atenţie liturgică. Tămâierea şi aprinderea luminilor nu avea nici o legătură cu
imaginile pur decorative şi simbolice ale heruvimilor, ci se făceau spre
lauda Celui Nevăzut.1
La Templul lui Solomon a fost mai multă
risipă de imagini: figuri de heruvimi, de palmieri şi de flori de lotus erau
sculptate în lemn pe toţi pereţii interiori şi pe uşile de la
intrare.2 Erau însă doar ornamente şi simboluri cu scop estetic şi
didactic. Templul din viziunea lui Ezechiel are şi mai multe imagini decât al
lui Solomon. Toată clădirea şi dependinţele ei, pereţii interiori şi
exteriori erau ornamentaţi cu palmieri şi cu heruvimi bicefali cu faţă de
leu şi de om.3 Însă când acelaşi Ezechiel vede în viziune pe bătrânii
iudeilor închinându-se la Templul din Ierusalim înaintea unor imagini de pe
pereţi şi tămâindu-le, sau închinându-se înaintea soarelui, spre
răsărit, fapta lor este condamnată ca idolatrie.
Există, fără îndoială, o libertate de
iniţiativă lăsată de Dumnezeu şi în cult. Dar porunca expresă a lui
Dumnezeu limitează această libertate. Când Arhiereul Aaron, intimidat de popor, a admis crearea acelui
viţel de aur, nu s-a gândit la taurul egiptean
Hapi sau la vreun alt zeu străin, pentru că el a
instruit poporul că imaginea reprezintă pe Dumnezeul care i-a scos din Egipt,
şi a proclamat atunci chiar o „sărbătoare în
cinstea lui Iahwé” (Ex 32:4-5).
Probabil însă cel mai instructiv exemplu
este acela al şarpelui de
aramă pe care l-a ridicat Moise pe o lance de steag, la porunca lui Dumnezeu,
pentru ca toţi cei ce fuseseră muşcaţi de şerpii veninoşi, privind la
şarpele de aramă să trăiască (Num 21:8-9).
Nu ştim câtă estetică va fi desfăşurat Moise
în această lucrare urgentă, dar semnificaţia didactică a şarpelui de
aramă a fost dezvăluită de Iisus în discuţia cu Nicodim (Ioan 3). Şarpele
de aramă înălţat pe lance era un simbol al lui Iisus Christos Cel
Răstignit, în Care
oricine crezând „să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică”. Moise nu a instituit nici un cult al
acestui simbol cristologic; nu s-a încurajat
atingerea, sărutarea sau tămâierea simbolului. Dar după vreo şapte
secole, chipul de aramă fiind păstrat şi
creându-se legende inutile pe seama puterilor pe
care le-ar avea, istoria biblică
semnalează un cult al acestei imagini: iudeii îi aduceau tămâie. Şi Scriptura laudă pe credinciosul
rege Ezechia că, printre idolii şi simbolurile canaanite pe care le-a desfiinţat, a distrus
şi acest simbol sacru care devenise o superstiţie.4 Şi aceasta
nu pentru că era imaginea unei reptile. Prin Moise, Dumnezeu poruncise clar:
Să nu-ţi faci imagini sculptate sau orice alte reprezentări
ale celor din cer, de pe pământ sau din apele de sub pământ;
să nu te închini înaintea lor şi să nu le
slujeşti ! Eu Sunt Yahwé,
Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos, Care caut vina părinţilor în copiii lor
până la a treia şi a patra generaţie a celor ce nu Mă iubesc, şi dau har
până la mii de generaţii celor ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele !
(Ex 20:4-6, după BHS).
„Păziţi-vă
foarte serios, pentru sufletele voastre ! Întrucât n-aţi văzut nici o
înfăţişare în ziua în care v-a vorbit Yahwé la
Horeb din mijlocul focului, nu cumva să vă
stricaţi şi să vă faceţi imagini sculptate,
orice reprezentări de chipuri (LXX: πασαν
εικona), în formă de
bărbat sau femeie, în formă de orice fel de patruped care
trăieşte pe pământ, în
forma oricărei păsări
înaripate care zboară în
înaltul cerului, în forma oricărei reptile sau altei creaturi care se
mişcă pe pământ, în forma oricărui peşte din apele de sub
pământ! (Dt 4:15-18).
În timpurile Noului Testament îi găsim pe
iudei la cealaltă extremă. Nici pe monede nu erau
admise imagini umane. Care a fost însă atitudinea
creştinilor ? În timp ce orice compromis cu
idolatria păgână era
descurajat în bisericile ascultătoare de
apostoli,5 în
ciuda faptului că unele
grupuri pre-gnostice îşi permiteau libertăţi mai mari în numele teologiei pe care o promovau (Ap
2:14.20), Noul Testament nu are nici o urmă de iconodulie, de cult al
imaginii: nici adorare, nici venerare, nici slujbă, nici cinstire, nici măcar
o simplă menţiune. Şi nu
era doar o continuare a tradiţiei mozaice, în virtutea inerţiei: era urmarea legitimă a faptului că
apostolii au descurajat atât închinarea la sfinţii vii sau morţi, cât şi închinarea
la îngeri.6
În secolele care au urmat, diversitatea
teologică şi politică infiltrată în creştinism,
sub semnul „gnozei”, şi nevoia de a oferi
compensaţii spirituale maselor rapid încreştinate au adus inovaţii care nu sunt nici păgâne în formă, nici
creştine în spirit. Totuşi, primele reacţii împotriva icoanelor în creştinătate
vin din partea unor
clerici, învăţători şi păstori ai Bisericii
Ortodoxe, atât din Apus, cât şi din
Răsărit. În primul său
volum de Istorie bisericească
universală, Prof. Euseviu Popovici afirmă că în
jurul anului 300 „majoritatea învăţătorilor bisericii încă nu admiteau
icoane religioase”, şi citează exemplul Sinodului de la Elvira
(Spania), care pe la anul
306 „interzice astfel de chipuri pe pereţii bisericilor”, după care
adaugă: „iar unii învăţători ai bisericii, chiar istoricul Euseviu [...]
caracterizează imaginile ca o datină păgână, pe care creştinii nu trebuie
să o urmeze.”7 În al doilea volum, Euseviu
Popovici arată că spre sfârşitul sec. IV uzul icoanelor era deja foarte extins, deşi
încă se auzeau în Biserică voci care dezaprobau
acest cult sau cel puţin îi scoteau în evidenţă
riscurile. Unul dintre cei mai porniţi adversaţi ai icoanelor, din acea
perioadă, citat de Prof. E. Popovici, a fost Părintele Epifanius din
Cipru, care avea chiar porniri iconoclaste:
a rupt cu propria mână icoana pe pânză de la uşa
unei biserici. Dar adevăratul cult al imaginilor,
numite icoane (< eikon,
chip) avea să înflorească mult mai târziu şi în primul rând
în Răsărit, unde s-a dezvoltat un cult al
icoanelor, cu venerarea sfinţilor zugrăviţi, care
primeau astfel plecăciuni, sărutări, tămâieri, aprinderi de lumânări.
Când moda folosirii imaginilor s-a dezvoltat şi în Occident, la început a
trezit reacţii vehemente. Este citat cazul episcopului Serenus de Marsilia care se
opunea acestei inovaţii, în timp ce contemporanul său, Grigore I, episcopul
Romei, susţinea că icoanele ar putea servi drept „mijloc de intuiţie
religioasă şi ca [...] biblia laicorum et pauperum”.
Prof. E. Popovici arată că şi în Răsărit,
icoanele erau folosite iniţial cu rol pedagogic şi ornamental, şi că
bisericile care s-au separat de ortodoxia imperială (ex. nestorienii,
iacobiţii etc.) au rămas la tradiţia austeră a Bisericii vechi de a nu
încuraja uzul icoanelor.8 După cum se ştie, în ciuda
protestelor, marile Biserici din Răsărit şi din Apus au validat în cele din
urmă, nu doar prezenţa icoanelor, ci un cult al lor, atribuindu-le minunate
binefaceri spirituale şi fizice, iar Occidentul a mers consecvent cu această
logică până la uzul statuilor sacre. Şi merită s-o spunem, triumful politic
al iconoduliei în sec. VIII se datorează şi
iconoclaştilor, care prin zelul lor netemperat au stârnit reacţia adversă a
mulţimior superstiţioase.9
Locul imaginii în
bisericile protestante
Imaginea reprezintă, fără îndoială, cel mai frapant mijloc pentru a
atrage atenţia, a ilustra subiectul şi a fixa învăţătura scrisă sau
vorbită. Este adevărat, Reforma a înlăturat cultul imaginilor, odată cu alte inovaţii
istorice discutabile. Dar  rolul pedagogic, ilustrativ al imaginii a
crescut, în special în forme artistice tipărite, ca să slujească textul
scris. În gândirea
protestantă, imaginea nu poate înlocui niciodată textul Scripturii; ea este
doar un aditiv, însă unul foarte benefic, ceea ce este adevărat în mod
special în cazul copiilor. Iar dacă imaginea este vie, dramatizată,
avantajele cresc.10 
Acest mijloc
educativ în materie de Biblie s-a folosit, cu toate riscurile şi limitările,
chiar în perioada comunistă, cu atât mai mult s-a putut dezvolta în anii
tentativei democratice. În comparaţie cu procentul lor numeric, evanghelicii
din România au, după cum se vede, o bogată activitate educativă, în care
rolul Bibliei este central, iar ilustrarea ei în imagini, pe diferite căi, a
fost şi rămâne un instrument pedagogic major. Majoritatea publicaţiilor,
inclusiv a desenelor, sunt de producţie străină, ceea ce ne obligă la un
tribut de recunoştinţă pentru fraţii noştri de peste hotare, care au
contribuit...



Curs valutar
Euro4,5511
Dolarul american4,2615
Lira Sterlina5,3015
Gramul de aur170,1555
Leul moldovenesc0,2176
Materii referate

Anatomie (61)

Astronomie (61)

Biologie (546)

Chimie (530)

Contabilitate (87)

Design (4)

Diverse (878)

Drept (356)

Ecologie (59)

Economie (520)

Educatie Fizica (2)

Educatie si Invatanmant (2)

Engleza (463)

Filosofie (99)

Fizica (343)

Franceza (25)

Geografie (838)

Germana (40)

Informatica (354)

Istorie (1169)

Italiana (21)

Latina (26)

Literatura (22)

Logica (6)

Management (133)

Marketing (118)

Matematica (114)

Mecanica (13)

Medicina si Farmacie (229)

Muzica (35)

Psihologie (337)

Religie (248)

Romana (2303)

Spaniola (31)

Statistica (17)

Stiinte politice (27)

Turism (64)

Nota explicativa

Informatiile oferite de acuz.net au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. Va recomandam utilizarea acestora doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale.