| Referate | Director web | Adauga link | Contact |

Titlu referat: Comunicarea nonverbala

Nivel referat: liceu

Descriere referat:
COMUNICAREA
NONVERBALĂ
   
   
Comunicarea nonverbală este cumulul de
mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate,
creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa
sau accentua mesajul transmis prin
cuvinte.1
A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care
au studiat limbajele neverbale si au constatat că proporţia în care folosim
limbajul verbal  şi limbajele neverbale este, în comunicarea orală,
urmatoarea: 7%
cuvinte, 38% paralimbaj (în principal intonaţia şi
inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal
expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are
loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.2
De cîte ori
comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor
mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva,
uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica
mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări
mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm de
asemenea prin:
• expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;
• gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau
accentua mesajul verbal;
• poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau
aşezaţi;
• orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către
interlocutor;
• proximitatea- distanţa  la care stăm faţă de
interlocutor, în picioare sau aşezaţi;
• contactul vizual- dacă privim
interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl
privim;
• contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea
umerilor;
• mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau
pentru a încuraja interlocutorul să continue;
• aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea
vestimentaţiei;
• aspectele nonverbale ale vorbirii- variaţii ale înălţimii
sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii
(denumite uneori “paralimbaj”);
• aspectele non-verbale ale scrisului-
       scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi aspectul
vizual general;
Ansamblul elementelor non-verbale ale
comunicării este uneori denumit “metacomunicare” (cuvântul grecesc
“meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”). “Metacomunicarea” este deci ceva în plus
faţă de comunicare şi trebuie să fim totdeauna
conştienţi de existenţa sa. Trebuie să subliniem că metacomunicarea, care
însoţeşte orice mesaj,
este foarte importantă.3
       Alţi autori (R. Birdwhistell, A.A. Pease, M. Dinu) vorbesc despre
limbajul tăcerii, limbajul spaţiului şi limbajul corpului (ultimul
inglobînd majoritatea indicilor amintiţi înainte).
     
 Limbajul
tăcerii
Tăcerea,
departe de a fi lipsă de
comunicare, este încărcată cu profunde
semnificaţii comunicative.
       Când suntem stingheriţi neştiind
răspunsul la o întrebare, noi comunicăm implicit ceva. Această tăcere e
deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea meditativului, de
tăcerea impusă prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea
prevezătoare.
       Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a
mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creând
interlocutorului posibilittea de a-şi exprima ideile sau sentimentele care,
altfel, ar fi rămas ascunse. Încurajând răspunsurile, tăcerea se dovede a
fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obţine un profit
intelectual şi social maxim din fiecare interacţiune comunicaţională,
ţinând seama şi de ponderea pe care o  are tăcerea în acest tip de
interacţiuni.
       Astfel, studiile privind activităţile pe
care le desfăşoară de-a lungul unei zile membrii “gulerelor albe”
(mediile intelectuale) americane arată că şapte minute din zece aceştia
sunt angajaţi într-o formă de comunicare (N. Stanton, 1995). Activităţile
cu profil de comunicare sunt distribuite
astfel:
9% scris
                        
39% transmit
30% vorbit
16% citit
                         
61% recepţionează
45% ascultă
       
Acestă proporţie poate fi diferită la alte
segmente de populaţie a căror ocupaţie implică într-o măsură mai mică
scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultării se menţine prioritară şi în
aceste cazuri, ascultarea, cel puţin sub aspect cantitativ, aflându-se în
fruntea manifestărilor noastre comunicaţionale. Ea reprezintă o verigă
extrem de importantă a lanţului comunicaţional, fiind o condiţie
esenţială a receptării corecte a mesajului. Dacă mesajul nu este
recepţionat corect, el nu reprezintă decât un simplu zgomot de
fond.
Există pericolul ca, fie individul să se
gândescă la altceva în timpul ascultării, fie să se gândească la
propriul său răspuns, neglijând ascultarea eficientă.
Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune
înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modele de
cunoaştere proprii.
Limbajul
spaţiului
Acesta face obiectul
de studiu al proxemicii, disciplină nouă, fundată de Eduard Hall în anii
'60 ai secolului nostru. Ea
studiază proprietăţile educaţionale ale spaţiului, precum şi
modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi.
       Ideea de la care se porneşte este că orice individ are tendinţa
de a-şi revendica un spaţiu al său, spaţiul din jurul trupului său, pe
care-l marchează imaginar, îl consideră drept spaţiul său personal, ca o
prelungire a propriului său trup. Încălcarea acestui spaţiu lezează
profund individul, creând disconfort, stânjeneală şi chiar stări
conflictuale. Fiecare individ tinde să menţină o distanţă între el şi
celelalte persoane sau lucruri. Îşi crează un “spaţiu-tampon” de o
anumită marime, formă sau grad de permeabilitate, care are importante
funcţii psihosociale: de protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă,
reverie.
În limbaj curent se spune: “îl ţine la
distanţă” sau “prieten apropiat”, ilustrând faptul că relaţiile
interumane se pot exprima spaţial. Pentru persoanele străine sau neagreate
păstrăm un spaţiu mai mare în jurul nostru, pentru persoanele apropiate sau
iubite reducem acest spaţiu până la anulare. Fiecare tip de relaţie
presupune o distanţă caracteristică între indivizi, orice încălcare
generând stress şi blocaje de comunicare.
În plan mai general, modul în care folosim
spaţiul de comunicare are determinaţii culturale şi sociale specifice. În
lumea afacerilor, de exemplu, spaţiul este în relaţie directă cu rangul
individului: pe măsură ce avansează în funcţie, cresc dimensiunile
biroului său.
În privinţa spaţiului familial (al casei de
locuit), accesul persoanelor străine este extrem de selectiv, în funcţie de
tipul de relaţii pe care acestea le au cu propriatarul. Unele persoane sunt
primite doar în vestibul, altele în bucătărie, altele în sufragerie sau
altele în dormitor.
Spaţiul personal, “bula de aer” ce-l
înconjoară pe om, s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea
cercetătorilor.
Acest spaţiu poate fi înpărţit în patru
zone distincte, fiecare zonă fiind împărţită la rândul ei în două
subzone: un apropiată şi alta îndepărtată. Deosebim astfel:
Zona intimă, ce se întinde de la
suprafaţa corpului până la o distanţă de  46 cm. Este zona cea mai
importantă pentru om şi cea mai apărată. Doar celor apropiaţi emoţional
(îndrăgostiţi, părinţi, copii, soţul, soţia) le este permis accesul în
ea.
Zona personală e cuprinsă între 46 cm
şi 1,22 m. Distanţa personală ne protejează faţă de atingerea celorlalţi
şi asigură comunicarea verbală optimă. Interlocutorii îşi pot strânge
mâna, act care se face de regulă pe un “teren neutru” încheietura
mâinii aflându-se la limita zonei intime a interlocutorilor.
Zona socială desemnează spaţiul
personal pe care-l menţinem atunci cînd intrăm în relaţii oficiale,
impersonale cu cineva. De exemplu, în relaţiile de serviciu, relaţii faţă
de necunoscuţi (faţă de vânzător, faţă de factorul poştal, de noul
angajat), relaţii din care elemenrul de intimitate este înlăturat total.
Distanţa prin care evităm contactul corporal este menţinută prin amplasarea
unor bariere, a unor obiecte-tampon între interlocutori, cum ar fi de exemplu,
biroul, catedra, ghişeul, scaunul amplasat la câţiva metri
distanţă.
Zona publică, peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm
unui grup mare de oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape în
totalitate caracterul interpersonal. Este totodată distanţa care se menţine
(în sălile de tribunal) între politicieni şi ziarişti la conferinţele de
presă, între comandant şi trupă.
Situaţiile de aglomeraţie din autobuz,
lift, la cinema, când zonele intime ne sunt
invadate de necunoscuţi, ne crează iritate
şi stânjeneală. Oamenii adoptă în astfel de situaţii un comportament
impersonal, vorbind sau mişcându-se cât mai puţin cu putinţă. Allan Pease
(1993) aminteşte cîteva reguli pe care oamenii le aplică în astfel de
situaţii, reguli care prevăd:
Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi
cunoşti.
Trebuie să eviţi ca privirea ta să se
întâlnească cu privirile altora.
Să păstrezi o expesie de “jucător de pocher”, fără să
afişezi vreo emoţie.
Dacă ai o carte sau un ziar, să creezi impresia că eşti
cufundat în citirea lor.
Cu cât aglomeraţia e mai mare, cu atât îţi poţi permite mai
puţine mişcări ale trupului.
În lift să...



Curs valutar
Euro4,5511
Dolarul american4,2615
Lira Sterlina5,3015
Gramul de aur170,1555
Leul moldovenesc0,2176
Materii referate

Anatomie (61)

Astronomie (61)

Biologie (546)

Chimie (530)

Contabilitate (87)

Design (4)

Diverse (878)

Drept (356)

Ecologie (59)

Economie (520)

Educatie Fizica (2)

Educatie si Invatanmant (2)

Engleza (463)

Filosofie (99)

Fizica (343)

Franceza (25)

Geografie (838)

Germana (40)

Informatica (354)

Istorie (1169)

Italiana (21)

Latina (26)

Literatura (22)

Logica (6)

Management (133)

Marketing (118)

Matematica (114)

Mecanica (13)

Medicina si Farmacie (229)

Muzica (35)

Psihologie (337)

Religie (248)

Romana (2303)

Spaniola (31)

Statistica (17)

Stiinte politice (27)

Turism (64)

Nota explicativa

Informatiile oferite de acuz.net au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. Va recomandam utilizarea acestora doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale.