| Referate | Director web | Adauga link | Contact |

Titlu referat: Arta

Nivel referat: liceu

Descriere referat:
Arta ca monument al despãrtirii omului de
Dumnezeu
ieromonah Savatie
Arta este ceea ce a înteles omul din
despãrtirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despãrtirii si a însingurãrii
noastre. Însingurarea este tema centralã în artã si în afarã de asta arta
nici nu poate fi conceputã. Însingurarea însã este moarte. Eminescu
surprinde genial genetica artei. “Nu credeam sã
învãt a muri vreodatã, vesnic tânãr, înfãsurat în manta-mi, fruntea mea
înãltam visãtor la steaua singurãtãtii”. Iatã
strigãtul, dar si scâncetul, lui Adam celui proaspãt cãzut: “Nu credeam sã învãt a muri vreodatã!” Stupefierea lui în fata mortii. Iatã arta: neîmpãcarea omului
cu moartea, revolta împotriva ei, suferinta din cauza ei. Dar si consolarea
fãrã iesire, “învãtarea” pasivã “de a muri”. Omul abia “a
învãtat a muri”, cã a si uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa si-o
înaltã “la steaua singurãtãtii”.
Credem cã anume aceastã înãltare a fruntii
este arta. Fruntea, ca simbol al întelepciunii si al puterii, nu se mai
hrãneste din Dumnezeu, ci din sine însãsi. “Steaua singurãtãtii” este
mai degrabã o proiectie infinitã a propriei singurãtãti, o absolutizare a
singurãtãtii personale, care devine centru al unui cosmos docil si disperat.
Aceastã nouã stea, singularã si personalizatã, eliminã, prin importanta
ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru,
singurul reper în tot universul, singurul “luminãtor” (Fac. 1, 14-17).
“Fruntea mea înãltam la steaua singurãtãtii”. Nu ochii, ci fruntea!
Omul bâjbâie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atât de demult, încât el
nici nu-si mai aminteste de ei. El nu-si mai acordã nici o sansã de a-i
recãpãta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatrizate. De aceea el îsi
înaltã fruntea. Iatã arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o.
Cu ce a împodobit omul steaua singurãtãtii
sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita sã trãiesti? Noi
zicem cã meritã sã trãiesti numai pentru lucrurile pentru care meritã sã
mori. Vom vedea cã pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodã.
Haosul si moartea face ca scopul sã-si piardã importanta si sensul. Absurdul
inundã existenta, fãrã scãpare. Secolul XX este secolul absurdului, se
stie, de la Camus, Sartre, pânã la absurdul ionescian. Dar pânã a i se fi
dat un nume, absurdul a mustit în toatã arta universalã, începând cu
epopeea lui Ghilgames si pânã la Romeo si Julieta sau alte opere din care
lipseste Dumnezeu. Si din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate.
Pentru cã absenta lui Dumnezeu poate sã fie doar absurdã. Moartea este
ghilotina care uniformizeazã toate aspiratiile noastre, si pe cele nobile si
pe cele meschine, fãrã deosebire. Singurul lucru care ne deosebeste este ceea
ce lãsãm în urma noastrã. Deosebirea dintre omul religios si omul
necredincios este cã primul trãieste pentru a-si asigura un viitor
– vesnicia, iar al doilea
pentru a-si asigura un trecut, gloria desartã. Viata acestuia graviteazã în
jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determinã pe omul
necredincios sã creeze. “Pe mine mie
redã-mã”, zice omul necredincios. Credinciosul
zice: “Pe mine Tie redã-mã”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul
– întâlnirea cu Dumnezeu
– anuleazã metoda, adicã
arta. Omul necredincios nu are scop, si de aceea, ceea ce pentru credincios
este metodã pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodã ca
într-o plasã de pãianjen, o plasã pe care tot el a pregãtit-o si de aceea
nici nu-i sesizeazã pericolul. Arta [de dragul artei] este neputinta de a
vedea departe, neputinta de a vedea pe Dumnezeu. Întepenirea în sine însusi.
Toatã istoria artei nu este decât o paradã a unor oameni complexati. O
paradã a neputintei. O luare cu asalt a “palatului de iarnã” a
constiintei noastre. O revolutie prin care constiinta este fortatã sã
recunoascã toate aceste complexe ca pe ceva deosebit si vrednic de luat în
seamã. În scrierile sale despre artã Freud numeste artistii “nebuni pe
scenã”. Pentru cã aici are loc o descãrcare de complexe, o defulare
elementarã. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesã de teatru se
datoreazã anume identificãrii lor cu artistul si coparticipãrii la unele
sentimente si scene de care în mod normal s-ar rusina. La vremea când fãcea
Freud aceste deductii, a desfrâna pe masã în bucãtãrie sau în statia de
tramvai încã nu era un act de emancipare, ci unul de rusine. Arta este
fenomenul prin care complexele suportã un proces de înnobilare pânã la
idealizare.
Dupã trei mii de ani de istorie a culturii,
omul nu mai are ce spune lumii. El se învârte în jurul acestui bolovan,
numit istorie a culturii, si vede cã el, de fapt, este cu mult mai mic decât
asteptãrile sale. El este ca o strecurãtoare de brânzã, care, dupã ce a
curs zerul, s-a fãcut revoltãtor de micã, rãsturnând toate socotelile
celor ce s-au strâns sã o mãnânce. Si omul încearcã sã scoatã din acest
bolovan sensuri care sã-i sporeascã valoarea. Iau nastere criticii si
teoreticienii de artã. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care sã te
convingã cã “la râpa Uvedenrode/ multe
gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de
Barbu, de fapt, ascunde întelesuri pentru care mintea omeneascã încã nu s-a
copt? Iar “pelicanul sau babita” lui Urmuz e asa o replicã pentru care meritã sã deschidem o
nouã epocã? Care s-a si deschis! Dar aceste nimicuri nu sunt nici mãcar
zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdã, ci, sã mã iertati,
poate doar ceea dupã care îsi bagã ciobanul repede mâna în lapte si
aruncã.
Atunci când Dumnezeu a fost scos din
universul spiritual al omului s-a produs o catastrofã fireascã, prin care s-a
încãlcat legea gravitatiei. Într-o societate în care pierderea primei
editii a “Florilor rãului” lui Baudelaire se predã în scoli vãzutã ca
un act de vandalism, iar despre proorocul David se învatã dupã sculptura lui
Michelangelo, credem cã ceea ce a avut de suferit este în primul rând simtul
realitãtii. Alienarea personalã a artistului se proiecteazã treptat asupra
societãtii si devine alienare colectivã. Mâzgãlelile postmoderniste care cu
zece ani în urmã revoltau pe orice om normal, astãzi sunt pe toate copertele
caietelor si manualelor scolare sau lipite ca abtibilduri pe frigider. Ba mai
mult, tapetele cu astfel de motive, care imitã zidurile sau gardurile
mâzgãlite din orase, decoreazã cât se poate de natural camerele
apartamentelor. Pe masini abtibilduri care imitã o patã de vopsea scãpatã
din gresealã. Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartã nu numai tinerii,
ci si pensionarii. Nu demult orice tânãr ar fi considerat o mare rusine sã
umble cu pantalonii rupti, astãzi si-i rupe singur. Nu doar femeile, ci si
bãrbatii se vopsesc ca clovnii. Acum câtiva ani sã iesi cu cârnatu-n
stradã era un act de bãdãrãnie, astãzi ies si cu cartofii prãjiti si se
mândresc. Asta reprezintã pentru ei un statut social superior! Sub ochii
nostri si cu noi însine se petrece o alienare totalã. Trãim printre panouri
care reclameazã tampoane femeiesti si prezervative. Ne uitãm cu admiratie cum
o femeie la televizor îsi rade pãrul de pe picioare sau îsi gãureste
cariile. Ne-am coborât în mizeria pe care se rusina sã o spunã pânã si
sotia sotului. Douãzeci de ani în urmã, acestea ar fi fost scene de comedie
frantuzeascã, astãzi ele sunt viata noastrã. Ne-am îndobitocit atât de
tare încât nu mai stim sã ne folosim propria libertate. Despre ce libertate
vorbeste omul contemporan, atunci când zece ore pe zi se uitã la filme în
care prin hohote de râs i se dicteazã când sã râdã? Unde e scara
valorilor? Unde sunt idealurile? Da, omul a scãpat de sub “tirania
religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai cã, la rândul
ei, a devenit ea însãsi religie, o religie vicleanã si tiranicã. O religie
a distrugerii. Trãim într-o societate tiranizatã de artã.
Artistul ca erou care salveazã sufletul
încãtusat de dogmele religioase este un produs al apusului, al Italiei
catolice. Renasterea nu a apãrut în Grecia ortodoxã, de exemplu, culturã
care a suferit de antropocentrism pânã la crestinare, nu în mai micã
mãsurã decât cea romanã. Ortodoxia nu a asuprit niciodatã cultura, ci
dimpotrivã, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin
iubitor de culturã si si-a împodobit palatul cu lucrãrile artistilor vremii.
Sã se vadã cuvântul Sfântului Vasile cel Mare cãtre tineri, “despre
felul cum sã ne folosim de scrierile pãgâne” si vom întelege cã în
conditiile Bisericii canonice sufletul pur si simplu nu are de ce sã se
elibereze, cãci toatã libertatea i-a fost datã. În Ortodoxie nu existã
respingere, ci doar selectie. Nu cunoastem în istoria Bisericii Ortodoxe nici
un Savonarola. Credem cã o întoarcere atât de ostentativã la motivele si
idealurile artei romane de pânã la crestinare, adicã la antropocentrismul si
erotismul, cu scop pronuntat demitizant, cum a fãcut-o arta Renasterii, a fost
cu putintã anume în contextul si datoritã vietii dezordonate a clerului
catolic din acea perioadã. Demitizarea s-a produs mai întâi în sânul
asa-zisei biserici, prin încãlcarea fecioriei impuse preotilor (contrar
învãtãturii apostolice) si prin alte fãrãdelegi, cum ar fi ucideri,
jafuri, vinderea indulgentelor, infailibilitatea papalã etc. Iar faptul cã
Michelangelo picteazã personajele biblice goale este, desigur, o formã de
parodiere a stãrii bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preotilor.
Artistii bat fãrã nici un fel de scrupule toate...



Curs valutar
Euro4,5511
Dolarul american4,2615
Lira Sterlina5,3015
Gramul de aur170,1555
Leul moldovenesc0,2176
Materii referate

Anatomie (61)

Astronomie (61)

Biologie (546)

Chimie (530)

Contabilitate (87)

Design (4)

Diverse (878)

Drept (356)

Ecologie (59)

Economie (520)

Educatie Fizica (2)

Educatie si Invatanmant (2)

Engleza (463)

Filosofie (99)

Fizica (343)

Franceza (25)

Geografie (838)

Germana (40)

Informatica (354)

Istorie (1169)

Italiana (21)

Latina (26)

Literatura (22)

Logica (6)

Management (133)

Marketing (118)

Matematica (114)

Mecanica (13)

Medicina si Farmacie (229)

Muzica (35)

Psihologie (337)

Religie (248)

Romana (2303)

Spaniola (31)

Statistica (17)

Stiinte politice (27)

Turism (64)

Nota explicativa

Informatiile oferite de acuz.net au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. Va recomandam utilizarea acestora doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale.