| Referate | Director web | Adauga link | Contact |

Titlu referat: Miloacele de informare- arbitrul campaniei

Nivel referat: facultate

Descriere referat:
1. Miloacele de informare – arbitrul
campaniei
O campanie prezidenţială tipică începe cu
cel puţin un an înainte de alegeri, iar în primele luni apar cel puţin o
duzină de candidaţi. Un alegător obişnuit va agrea politica în doze mici;
probabil că va reacţiona
la o campanie prea îndelungată ignorând
majoritatea evenimentelor. Mass-media
însă se simte obligată
să urmărească pe larg această campanie, chiar şi atunci când numărul
candidaţilor şi al activităţilor din campanie
este cu mult mai mare decât capacitatea şi
dorinţa de reprezentare ale presei.
       Dacă, de exemplu şase candidaţi la preşedentie fac campanie
în Iowa într-o anumită zi din ianuarie, nu
va fi posibil ca postul local să-i prezinte pe
toţi. Astfel, întreaga emisiune a zilei ar trebui sa conţina
numai politică. În mod similar, în presa
scrisă, nu fiecare candidat va beneficia de o prezentare pe prima pagină.
       Judecăţile de valoare ale mijloacelor de informare în masă stabilesc persoanele
şi problemele ce vor fi
prezentate, cât spaţiu vor primi şi în ce mod vor apărea. Cu alte cuvinte,
care candidat va beneficia de o prezentare de două
minute pe CBS şi care va primi doar 15 secunde? Ce candidat va apărea pe prima pagină
şi care pe pagina 42?
       Din cauză că publicul nu se implică foarte activ în
ştirile despre campanie,
mai ales în primele luni, preeminenţa prezentării este crucială. Acei
candidaţi care vor avea
parte de o prezentare mai amplă vor fi plasaţi mai bine în
atenţia publicului. Din
moment ce candidaţii concurează pentru obţinerea
de fonduri şi voluntari, dar şi a voturilor,
această vizibilitate
devine foarte importantă.
       Cine va beneficia de cea mai
amplă prezentare? Este o
chestiune aflată la totala discreţie a
presei. “Procesul de evaluare”
funcţionează pe parcursul
campaniei pe masură ce editorii, producătorii şi reporterii decid cine merită
şi cine nu.
       Acest merit este bazat în general pe mai mulţi factori: câţi
bani a strâns un candidat, poziţia lui în sondaje şi judecata proprie a reporterilor cu
privire la eficienţa organizării campaniei
respectivului candidat.
       Desigur, este un cerc vicios aici.
Adeseori, un candidat nu reuşeşte să adune
fondurile necesare sau nu ajunge prea sus în sondaje
până când nu are parte
de o prezentare corespunzătoare în presă, dar nici
nu poate atinge acest obiectiv dacă nu dispune de fondurile necesare şi nu
face o bună impresie în sondaje.
       Puterea presei de a modela destinul unui
candidat este o sursă de permanentă
iritare pentru politicieni. Candidaţii învinşi
îşi scuză tot mai mult eşecurile învinuind
presa – nu din cauza prejudecăţilor reportericeşti, ci datorită unei
“prejudecăţi a excluderii” care limitează perspectiva alegătorilor cu privire la eforturile candidatului.
       Când a renunţat în 1980 la încercarea de a fi nominalizat de Partidul Republican, John Connally, după ce a cheltuit
peste 12 milioane de dolari, obţinând votul unui singur delegat a declarat
că presa i-a scris “de mult timp epitaful”,
prezentându-i ocazional campania şi
plasând subiectele ce-l
priveau la finalul publicaţiilor sau oferindu-i prea puţin timp de emisie la radio şi televiziune.
       Când presa alege dintre cei plasaţi pe
primele locuri la debutul unei campanii, acest fapt
modifică în mod
semnificativ strategia politică. Un candidat trebuie să se dovedească activ
la început şi să capteze
atenţia presei. A aştepta până la sfârşitul
primei faze a alegerilor pentru a-ţi concentra atacul asupra
contracandidaţilor, ar putea să pară o strategie bună din perspectiva teoriilor campaniei
electorale. Dar, cel ce aşteaptă până să facă
aceste mişcări, riscă deja ca presa să-l
scoată din jocul politic.
       Presei îi place să stabileasca învingătorii din campanie
încă de la început, aşa încât, dacă nu eşti
printre primii, ai toate şansele să fi uitat pe parcurs. Politicienii se plâng tot mai vehement de
acest proces de evaluare, dar mijloacele de informare
în masa nu dau semne că ar vrea sa renunţe la
rolul lor de arbitru al viabilităţii campaniei.
       Din perspectiva candidaţilor, este important să ţinem cont de
faptul că în acest caz funcţionează o scală extrem de mobilă: cu cât presa acordă o atenţie mai
redusă politicienilor, cu atât trebuie îmbunătăţită organizarea campaniei sau crescute cheltuielile.
2. Dependenţa dintre presă
şi
politicieni
Procesul de evaluare oferă un bun exemplu pentru dependenţa
reciprocă existentă între presă şi politicieni. Politicienii trebuie să comunice direct cu publicul pentru a obţine
voturi, fiind nevoiţi să raspundă în mod direct interesului public în
probleme specifice şi cu privire la personalităţile momentului. Organizatorii
campaniilor ştiu că trebuie să utilizeze pe larg presa pentru a transmite
publicului ştiri despre campanie. Şi, desigur,
sondajele depind de deciziile mijloacelor de
informare în masă cu privire la candidatul care merită să
fie prezentat.
       Dacă publicul va obţine mai
puţine informatii politice
din mijloacele de informare în masă, interesul alegătorilor în campanie se va diminua. Candidaţii
vor fi obligaţi să stimuleze ei inşişi entuziasmul publicului dacă
principala sursă de informare – mass-media – nu va
stimula curiozitatea politică.
3. Cine decide?
Mass-media sau politicienii?
       Fluxul mesajelor politice îi determină pe alegători să se
bazeze mai degrabă pe presă decât pe partide, ca principală
sursă de informare cu
privire la candidaţi şi la problemele puse de aceştia. Pe măsură ce scade semnificaţia
partidului, iar alegătorii acordă o atenţie tot mai redusă etichetelor de
partid, opţiunile scindate sunt tot mai numeroase. Candidaţii reacţionează faţă de acest
proces printr-o tot mai redusă identificare cu partidul, concentrându-se asupra
utilizării mass-media ca principal canal de atragere
a electoratului.
       Acest proces are propriile sale
consecinţe. În timp ce politicienii depind tot mai
mult de mijloacele de comunicare în masă
şi nu de resursele
tradiţionale ale partidului, puterea partidelor continuă să scadă şi, la rândul său,
importanţa presei creşte pentru a umple acest vid.
       Oamenii din presă recunosc existenţa unei existenţe sporite şi
uneori exagerează. De prea multe ori atitudinea
presei faţă de un candidat pare a fi: “Aveţi
nevoie de noi mai mult decât avem noi nevoie de voi, aşa că faceţi bine şi
construiţi-vă programul şi evenimentele campaniei conform necesităţilor
noastre, altfel vă vom ignora şi nici un alegător
nu va mai auzi de voi. ”În special candidaţii
care se află la nivelul inferior al opţiunilor (în
alegerile locale) doresc cu disperare să se bucure
de atenţia mijloacelor de informare şi fac totul pentru a-şi reformula
campania astfel încât să-i atragă şi să-i
intereseze pe reporteri. În statele sau în
comunităţile în care organizaţiile de
partid sunt ineficiente, candidaţii ştiu că
trebuie să-şi conceapă campaniile după nevoile
presei.
       O critică viabilă adresată presei este aceea că organismele de
presă nu apreciază întotdeauna semnificaţia
rolului lor non-partizan. Prezentarea ştirilor nu
poate fi considerată ca o acţiune pasivă din perspectivă politică;
ştirile (şi modul cum sunt prezentate) au un impact
semnificativ asupra alegerilor. Publicul nu acordă
atenţie numai materiei
prezentărilor, ci şi tonului acestora.
Metaforele sarcastice pot genera un produs
jurnalistic care să afecteze percepţia publicului
asupra subiectului materialului informativ. Faptul
că aceste influenţe personale fac parte din “ştiri” nu trebuie să surprindă pe nimeni. Jurnaliştii sunt
şi ei oameni; munca lor nu
poate fi separată de sentimentele ce apar pe parcursul urmăririi unei campanii timp de
săptămâni şi luni întregi.
4. Presa ca
participant
Un exemplu clasic pentru această
tehnică l-a oferit
campania prezidenţială a lui Richard Nixon în
1968. Conform studiului lui Joe McGinniss din volumul
“Vânzarea unui preşedinte” (1968), directorii
de campanie ai lui Nixon aveau convingerea că unul
dintre motivele înfrângerii la limită a lui Nixon de către John Kennnedy, în 1960, se
datorează prezentării nefavorabile în presă şi
impresiilor negative create de apariţia televizată
a lui Nixon. Termenul-cheie al eforturilor din 1968 a
fost “controlul”, accesul presei la candidat
fiind strict limitat şi apariţiile televizate, chiar şi cele mai
spontane, fiind planificate cu mare meticulozitate.
       Cu puţină libertate, presa poate să spargă această abordare
regizorală a campaniei. Reporterii pot să pună întrebări la care
candidatul să nu vrea să raspundă sau pe
care strategii campaniei ar vrea să le evite. Presa
poate să dezvăluie unele momente dificile, lăsând publicul să vadă ce se
întâmplă în spatele cortinei în cursul
campaniei.
       Candidaţii şi directorii de campanie răspund că presa nu are
dreptul să dicteze ce
merită să fie prezentat şi nu are dreptul să pretindă acces special la candidat. Argumentul
politicienilor este acela că menirea mijloacelor de informare în masă
este aceea de a prezenta ceea ce se
întâmplă, de a prezenta publicului faptele prin
intermediul reportajelor şi al materialelor
publicate, lăsându-i apoi pe alegători să facă ce doresc în cabina de vot.
       Conflictul acesta continuă....



Curs valutar
Euro4,5511
Dolarul american4,2615
Lira Sterlina5,3015
Gramul de aur170,1555
Leul moldovenesc0,2176
Materii referate

Anatomie (61)

Astronomie (61)

Biologie (546)

Chimie (530)

Contabilitate (87)

Design (4)

Diverse (878)

Drept (356)

Ecologie (59)

Economie (520)

Educatie Fizica (2)

Educatie si Invatanmant (2)

Engleza (463)

Filosofie (99)

Fizica (343)

Franceza (25)

Geografie (838)

Germana (40)

Informatica (354)

Istorie (1169)

Italiana (21)

Latina (26)

Literatura (22)

Logica (6)

Management (133)

Marketing (118)

Matematica (114)

Mecanica (13)

Medicina si Farmacie (229)

Muzica (35)

Psihologie (337)

Religie (248)

Romana (2303)

Spaniola (31)

Statistica (17)

Stiinte politice (27)

Turism (64)

Nota explicativa

Informatiile oferite de acuz.net au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. Va recomandam utilizarea acestora doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale.