| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Gestiunea activelor curente




1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente

2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor

3. Metode de control a stocurilor (N. Botnari, pagina 105)

4. Finanţarea activelor curente

5. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente


1. Orice intreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de

producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste valori ,

intreprinderea trebuie:

a) să cumpere materie primă;

b) să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie in vederea evitării intreruperilor in activitate;

c) să vandă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică intreprinderea pe langă instrumente de producţie mai

are nevoie şi de active curente;


1) stocuri


2) valori realizabile pe termen scurt


3) valori disponibile


Drept criteriu de deosebire intre activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct de vedere

al duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate intr-un timp scurt prin incorporarea lor

in fabricaţii sau pentru a fi vandute.

Stocurile au ponderea cea mai mare in structura activelor curente.

Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare.

Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.

Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea

aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rindul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea

redus va produce rupturi, iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.

Necesităţile de capital ale intreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că cu cit

termenul de plată al acestora este mai mare cu atat capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la clienţi in

curs de recuperare sunt ingheţate şi lipsesc intreprinderile de investiţii mai rentabile. In acest caz intreprinderea

va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le inapoieze. Activele curente sunt o parte a

activului economic care se caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin

consumarea lor intr-un singur ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei in care se

incorporează.

In structura activelor curente intră: materii prime şi materiale, combustibil, producţia neterminată,

semifabricate, produse finite, mijloace băneşti etc.

Structura activelor curente variază de la o intreprindere la alta in dependenţă de specificul şi obiectul

procesului de producţie.


I Din p.de v. al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante (a.c.) pot fi:

a) a.c. ce ţin de sfera aprovizionării

b) a.c. ce ţin de sfera producţiei

c) a.c. ce ţin de sfera comercializării

Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete in care se desfăşoară aprovizionarea, producţia şi

comercializarea.


II Din p. de v. al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:

a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase

b) a.c. procurate din fonduri împrumutate

Imbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o reducere a

costului capitalului, un grad rezonabil de indatorare a intreprinderii şi o structură financiară corespunzătoare

nevoilor de dezvoltare.


III Din p. de v. al formei a.c. sunt:

a) in formă materială

b) in formă bănească


IV In dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:

a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu

b) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital propriu şi capital

imprumutat pe TL


V In dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:

a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc.)

b) ce deservesc ciclul financiar


Ciclul de producţie caracterizează perioada circuitului integral al a.c. intrebuinţate pentru deservirea

procesului de producţie din momentul intrării materiei prime şi terminand cu furnizarea producţiei gata

cumpărătorului.


Ciclul financiar reprezintă perioada rotaţiei totale a mijloacelor băneşti incepand din momentul stingerii

datoriei pentru materia primă şi terminand cu incasarea creanţelor pentru producţia gata furnizată.

Volumul de a.c. depinde de mai mulţi factori:

nivelul aprovizionării producţiei şi desfacerii

volumul cheltuielilor

viteza de rotaţie


2. Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de intreprindere pentru a-şi atinge

obiectivele care constau in producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate.

Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:

achiziţia bunurilor şi serviciilor faza aprovizionării;

transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit faza producerii;

vanzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti faza comercializării.

Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor puse in

mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este asigurată de existenţa

stocurilor.

Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se exprimă

fizic şi valoric, iar in cazul cand are loc normarea activelor curente pot fi exprimate şi in număr de zile. Orice

intreprindere este destinată să deţină 3 categorii de stocuri:

stocuri de materii prime şi materiale

stocuri in curs de execuţie

stocuri de produse finite


Insumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă următoarelor

cerinţe:

a) să fie complet;

b) să fie suficient in orice moment;

c) să fie completat sistematic.

Volumul stocurilor trebuie stabilit in baza unor cerinţe intemeiate ştiinţific deoarece numai prin această cale se

asigură desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse inutile şi costisitoare.

Gestionarea corectă a stocurilor necesită:

legături directe şi de durată cu furnizorii

stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare

lichidarea intarzierilor in aprovizionare

reducerea blocărilor de monedă in stocuri inutile

imbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor

reducerea pierderilor in timpul transportării şi depozitării


Stocurile sunt formate prin intrări şi micşorate prin ieşiri.

Intrările pot fi din interiorul intreprinderii sau din afara intreprinderii şi pot fi:

1) continue

2) discontinue

Ieşirile la fel pot fi in interiorul intreprinderii cat şi in exterior.

Creşterea eficienţei activelor curente reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru stabilirea nivelului

optim al stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică intre:


1. reintregirea stocurilor la intervale lungi soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de transportare -

aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare depozitare.


2. reinnoirea frecvenţei a stocurilor soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de transportare

aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.


Principalele elemente ce intervin in gestiunea stocurilor sunt:

1. nivelul stocurilor la diferite momente;

2. lipsa de stocuri;

3. cererea de materiale sau volumul comenzii;

4. termenii de reaprovizionare;

5. optimizarea stocurilor;

6. costul de lansare;

7. costul de stocuri.

Pagina 99 100 (N.Botnari, Finanţele intreprinderii) Politici de gestiune a stocurilor [100]

In funcţie de opţiunile conducerii intreprinderii privind formarea stocului de materii prime şi materiale necesar

pentru realizarea volumului de producţie planificat, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de

exploatare:


Politica agresivă. Această politică presupune obţinerea unei rentabilităţi inalte cu preţul unor riscuri inalte cu

prețul unor riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea intreprinderii.

Creşterea rentabilităţii, in acest caz, va fi favorizată de reducerea cheltuielilor de depozitare, de reducerea

pierderilor legate de deteriorarea fizică şi/sau uzura morală a acestora. In acelaşi timp, creşte riscul de afaceri

sau de blocaj al procesului de producţie din cauza lipsei de stocuri, creşte probabilitatea pierderii vanzărilor.


Politica defensivă. Este practicată de conducătorii prudenţi şi propune obţinerea unui nivel de produse şi

servicii prin deţinerea unor stocuri inalte. Adoptarea acestei politici elimină riscul intreruperii procesului de

producţie, reduce riscul economic (de afaceri), dar rentabilitatea poate să scadă ca urmare a creşterii

cheltuielilor de depozitare, apare riscul legat de necompetitivitatea produselor şi, prin urmare, apariţia stocurilor

de produse finite, riscul de insolvabilitate.


Politica echilibrată. Presupune asigurarea ritmică a activităţii intreprinderii prin crearea unui stoc curent de

materii prime şi materiale, nivelul căruia să corespundă punctului de intersecţie a costurilor provocate de lipsa

de stoc cu costurile excesive legate de formarea stocurilor peste necesităţile stricte ale exploatării. Această

politică presupune sincronizarea perfectă dintre perioada de scadenţă a activelor şi a datoriilor pe termen scurt.

Eficientizarea procesului de constituire a stocurilor se realizează prin optimizarea mărimii acestora, astfel

incat cheltuielile de aprovizionare, cele de depozitare să fie minime.


3. Metodele de control a stocurilor (N. Botnari, pag. 105 - 106)

Gestiunea stocurilor presupune şi controlul asupra integrităţii, suficienţei acestora.

In acest context, este eficientă utilizarea metodelor:


I. Metoda ABC constă in clasificarea stocurilor in trei grupe, in funcţie de importanţa lor, de complexitatea

aprovizionării şi de gravitatea lipsei de stoc, de alte criterii, după cum urmează:

In grupa „A", se includ elemente puţine la număr, dar valoroase. In practică s-a constatat că ponderea acestora

in total stocuri este de 10%, in timp ce valoarea lor constituie circa 70% din valoarea totală a stocurilor. Lipsa

acestor elemente generează rupturi ale procesului de producţie. De exemplu: cafea, zahăr pentru SA ”Bucuria"

sunt elemente importante; pentru SA „Zorile", fabrică de incălţăminte, elementul important de stoc este pielea

şi/sau inlocuitor de piele etc.

In grupa „B", se includ elementele mai puţin importante atat numeric, cat şi valoric, ponderea lor in total

stocuri de materii prime şi materiale fiind de 20%.

In grupa ”C" se includ elementele cel mai puţin importante. Ele sunt multe la nurnăr circa 70% din numărul

elementelor existente in stocuri, dar deţin doar 10% din valoarea stocului existent. Aprovizionarea se poate face

o singură dată in cantitatea necesarului anual, iar lipsa acestor elemente de materii prime şi materiale poate fi

inlocuită cu altele, ori lipsa lor nu provoacă intreruperi ale procesului de producţie. Un exemplu elocvent poate

servi umplutura de caramele (magiun de mere, de prune sau de vişină etc, care, cu uşurinţă, se pot inlocui

reciproc).


II. Metoda celor două recipiente. Această metodă presupune aranjarea elementelor din stoc in două

recipiente: unul este considerat stocul curent, celălalt - stoc de siguranţă. Cand primul recipient se goleşte, se

face o nouă comandă şi se trece la folosirea elementelor din cel de-al doilea recipient. Această metodă este

eficientă in cazul intreprinderilor de comerţ cu amănuntul, dar şi pentru unele intreprinderi din industrie, cum ar

fi nasturii pentru secţia de confecţii, cuiele pentru secţia de asamblare etc.


III. Metoda liniei roşii. Elementele din stoc sunt aşezate intr-un vas de sticlă pe care este desenată o linie

roşie. Cand nivelul stocului ajunge la această linie, devine necesară efectuarea unei noi comenzi in

aprovizionare. Utilizarea metodei este eficientă in cazul intreprinderilor din industria alimentară pentru

păstrarea diferitelor condimente (piperi, vanilie, rom etc),


IV. Metoda KANBAN, numită şi metoda stocului zero sau metoda de producţie în flux continuu. Elaborată la

firma „Tayota" din Japonia, metoda prevede ca intreprinderea să deţină un stoc minimal, iar aprovizionarea să

se facă in mod continuu, după necesitate. Utilizarea acestei metode permite reducerea costurilor legate de

deţinerea stocurilor, reducerea pierderilor in cazul invechirii morale a acestora, ca şi reducerea capitalului

imobilizat in stocuri. In acelaşi timp, creşte riscul economic ca urmare a unor disfuncţionalităţi in procesul de

aprovizionare.

Condiţia de bază a aplicării modelului KANBAN este existenţa unei coordonări excelente intre intreprindere

şi furnizori, existenţa unor furnizori fideli, localizarea judicioasă a unităţilor de producţie.


V. Pentru companiile mari, care deţin stocuri de zeci sau chiar sute de mii de elemente, iar utilizarea lor este

direct proporţională cu volumul vanzărilor, sunt eficiente metodele computerizate de control ale stocurilor.

Pe măsura ce rata de utilizare pentru un anumit stoc incepe să scadă, managerul stocurilor trebuie să facă

ajustări in direcţia reducerii stocului optim de comandat pentru a evita apariţia stocurilor de materii prime şi

materiale moral uzate şi, corespunzător, imobilizarea de resurse financiare in aceste stocuri. Şi invers, creşterea

cererii pentru anumite produse, va genera o creştere a necesarului de stocuri pe anumite elemente.

Managerul stocurilor va trebui, in acest caz, să purceadă la modificarea stocului optim de comandat in direcţia

majorării acestuia.

Un control riguros asupra stocurilor are ca efect evitarea cheltuielilor suplimentare de deţinere a unor stocuri

prea mari şi neutilizabile, evitarea uzurii morale a acestora, evitarea imobilizărilor de capital şi reducerea

riscului de nerecuperare a capitalului investit in stocuri, accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor, degajarea

unei trezorerii pozitive. Toate acestea, la randul lor, vor contribui la creşterea profitului şi, corespunzător, la

creşterea valorii de piaţă a intreprinderii.


4. Pentru funcţionarea normală o intreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi activele

curente. Ea are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie in curs de execuţie şi de produse finite.

Nivelul acestor categorii de stocuri trebuie să fie in funcţie de durata unui ciclu de aprovizionare, producţie şi

stocare a produselor finite. Ca sursă internă in primul rand apare profitul net, care trebuie să fie, in proporţii

raţionale, repartizat intre plata dividendelor şi fondul de dezvoltare economică, divizat, la randul său, in fondul

de investiţii in active fixe şi fondul de investiţii in active curente. Dar deoarece costurile se consumă integral

intr-un singur ciclu de exploatare, asigurarea continuităţii procesului de producţie şi a ritmicităţii vanzărilor va

necesita o innoire permanentă a stocurilor, cărora din punct de vedere financiar, le corespunde surse

permanente de finanţare. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:


I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de activitatea

intreprinderii in fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul intre incasări şi cheltuieli.

Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă intre activele şi pasivele de exploatare conform datelor din

bilanţ. Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital permanent, iar nevoile temporare cu

creditele pe TS.

Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de rulment (FR). Pe

baza fondului de rulment net se poate de apreciat condiţiile de echilibru financiar.

FRN se determină prin 2 variante:


1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active pe termen lung;


2) ca diferenţă dintre active curente şi datorii pe termen scurt.


In baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor in a.c., iar metoda a doua creează

posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului operaţional.

FR poate fi:

a) FR brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate elementele de a.c. posibile a

fi transferate in bani intr-un termen mai mic de 1 an. FRB in calitate de echivalent valoric al elementelor din

activ caracterizate prin lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se compune din:

stocuri diverse

creanţe clienţi

avansuri acordate furnizorilor

disponibilităţi băneşti in casă, in cont, in carnetele de cecuri eliberate etc.

b) FR net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilizată pentru finanţarea

a.c. FRN se calculează conform relaţiei:

1. FRN = Capital permanent - Active pe termen lung

2. FRN = Active curente Datorii pe TS

Fondul de rulment net poate fi pozitiv şi negativ. Dintr-o activitate rentabilă, ritmică rezultă un fond de

rulment pozitiv care reprezintă o sursă sigură de autofinanţare a activelor curente.

c) FR propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele pe termen lung şi arată

autonomia de care dispune intreprinderea in finanţarea investiţiilor in a.c. FRP se calculează conform relaţiilor:

1. FRP = CPropriu Active pe termen lung

d) FR străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform relaţiilor:

1. FRS = CPermanent CPropriu

Intreprinderea poate adopta 3 strategii privind constituirea şi nivelul FR care au diferite consecinţe asupra

costurilor financiare şi rentabilităţii:

strategia de a constitui un FR care ar acoperi nevoile medii de a.c. astfel incat in trimestrele cu activitate peste

cea medie anuală intreprinderea va apela la credite de trezorerie, iar in celelalte trimestre va inregistra un

surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil in alte acţiuni;

strategia de stabilire a unui FR egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului de previziune. In acest caz

are loc o imobilizare de capital permanent in perioadele in care activitatea se află faţă de nivelul celei maxime,

inregistrandu-se un excedent de lichiditate pe seama FR care trebuie plasat pe TS in vederea creşterii

rentabilităţii generale a intreprinderii;

strategia stabilirii unui FR la nivelul activităţii minime. In această situaţie intreprinderea este nevoită să

apeleze permanent la credite de trezorerie fapt ce ridică nivelul costurilor influenţand rentabilitatea.

II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale intreprinderii se formează atat din capital propriu cit şi din

capital imprumutat. O parte componentă a capitalului imprumutat este creditul pe termen scurt, adică

contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an in scopul asigurării fondurilor pentru

operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.

Prezenţa creditului pe termen scurt in ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atat mai importantă

cu cat el constituie o resursă cu pondere mare in completarea fondurilor agenţilor economici. In condiţiile cand

unităţile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea

activităţii, decat să se aştepte cand prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii

indestulătoare.

Creditele pe termen scurt pot imbrăca diverse forme, aşa ca:

1) creditul comercial, reprezintă o formă de credit care apare intre două intreprinderi şi vizează:

creditul acordat de către furnizor intreprinderii sub formă de materii prime, pe de o parte, pe perioada de la

livrarea mărfurilor pană la achitarea contravalorii lor, dar nu mai mare de un an.

Creditul acordat furnizorului, sub formă de avans, pentru a-i crea acestuia posibilităţi financiare in vederea

realizării comenzii, pe de altă parte.

Creditul comercial constituie un mijloc eficient de acoperire a necesarului de finanţare al ciclului de

exploatare, deoarece, in practică, furnizorul nu solicită garanţii şi este mult mai tolerant decat instituţiile

financiare, in cazul nerespectării scadenţei de plată.

2) de la bănci se acordă intreprinderilor pe o perioadă de pană la un an, in anumite condiţii şi cu o anumită

dobandă.

Tipurile de credit acordate pe termen scurt pot fi:

credite pentru cheltuieli privind aprovizionarea cu stocuri de materii prime şi materiale, energie, necesare

finalizării produselor şi serviciilor cu desfacere asigurată;

credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere. Se acordă intreprinderilor cu caracter sezonier de producţie

(uzina de prelucrare a strugurilor, fabrica de conserve)

credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se caracterizează prin aceea că băncile

scontează trate, adică avansează bani unei intreprinderi in schimbul unor efecte a căror incasare va avea loc

peste un anumit timp. Timpul de acordare a creditului este durata dintre data remiterii efectului la bancă şi

recuperarea lui efectivă;

creditul factoring, care implică procurarea facturilor de plată (creanţelor) de către o societate financiară

specializată şi achitarea lor contra unui comision.

5. O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată in active curente care in intreprinderi capătă

forma de stocuri de materii prime şi materiale, combustibil, producţia in curs de execuţie, piese de schimb etc.

De aceea este necesar ca agentul economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea eficientă a acestora

odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat capitalul incorporat in a.c.

Folosirea eficientă a activelor curente presupune existenţa la intreprindere a unui stoc optim de materii prime

şi materiale, asigurarea ritmicităţii producţiei, optimizarea duratei de transformare a acesteia in mijloace

băneşti, eventual superioare celor iniţial avansate, precum şi estimarea posibilităţilor de plasare, pe termen

scurt, a mijloacelor băneşti temporar disponibile cu scopul obţinerii unor venituri din dobanzi.

Ansamblul operaţiunilor realizate de intreprindere in vederea transformării activelor curente din forma iniţială

de capital bănesc pană la intoarcerea lor in aceeaşi stare se numeşte rotaţie.

Estimată in număr de zile rotaţiei ii corespunde trei tipuri de timp:

timpul de aprovizionare, indică numărul de zile necesar realizării unei aprovizionări;

timpul de producţie, indică numărul de zile necesar transformării stocului de materii prime in fazele

procesului de producţie in produse finite;

timpul de comercializare, necesar transformării produselor finite in mijloace băneşti.

Cu cat este mai mare numărul de rotaţii a activelor curente, şi cu cat este mai mare diferenţa dintre mijloacele

financiare avansate şi cele eventual incasate cu atat mai mare va fi eficienţa utilizării activelor curente

Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului in care se utilizează a.c. şi se exprimă prin:

a) nr. de rotaţii = Volumul vânzărilor / AC

rezultatul obţinut indică de cate ori activele curente au parcurs un ciclul intreg bani marfă bani.

b) durata în zile a unei rotaţii = 360 / nr. de rotaţii

Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci cand nr. de rotaţii este mai mare şi durata in zile mai mică.

Reducerea în zile a unei rotaţii semnifică creşterea vitezei de rotaţie a activelor curente in perioada curentă in

raport cu perioada precedentă şi are ca efect o eliberare de resurse băneşti, creşterea volumul incasărilor, care

reprezintă o garanţie a asigurării echilibrului financiar pe termen scurt şi posibilităţi de investire pe termen scurt

a surplusului monetar.

Creşterea duratei în zile a unei rotaţii semnifică reducerea vitezei de rotaţie a activelor curente, are ca efect

imobilizări de resurse financiare, micşorarea volumului incasărilor. Blocările pot fi cauzate de: stocuri de

producţie neterminată ca consecinţă a lipsei unui anumit element din stoc, creşterea stocului de produse finite

din cauza reducerii cererii la acest tip de produse, ca urmare a dependenţei vanzărilor de o singură piaţă pe care

au intrat concurenţii sau a necompetitivităţii produselor, creşterea soldului creanţelor.

VV1

c) Efectul accelerării sau încetinirii = (d1 d0) *

vitezei de rotaţie 360

Rezultatul obţinut cu semnul “minus” inseamnă eliberări de active curente, iar cel cu semnul “plus” inseamnă

imobilizări de resurse financiare.

Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curente se efectuează la nivelul celor trei stadii ale ciclului

operaţional: aprovizionare, producţie, comercializare. (continuare cartea N. Botnari, Finanţele intreprinderii,

pagina 115-116).

Sunt următorii indicatori ce caracterizează ciclul operaţional şi ciclul de conversie a numerarului:

durata de conversie a SMM = (SMM / VV) * 360; este perioada de timp pe parcursul căreia banii investiţi in

materie primă se transformă in producţie finită şi producţia finită este vandută.

durata de colectare a Creanţelor = (Creanţe / VV) * 360; este perioada de timp pe parcursul căreia banii din

vanzări vin la intreprindere sub formă de numerar.

3) perioada de întârziere a plăţilor = (Datorii privind facturile comerciale / CV) * 360; este perioada de timp

pe parcursul căreia intreprinderea va achita materia primă procurată.

Ciclul operaţional = durata de conversie a SMM + durata de colectare a Creanţelor

Ciclul de conversie a numerarului = Ciclul operaţional - perioada de intarziere a plăţilor

Creşterea ciclului de conversie a numerarului indică o reducere a gradului de lichiditate, astfel la intreprindere

s-a inrăutăţit situaţia lichidităţii.

Reducerea ciclului de conversie a numerarului indică o creştere a gradului de lichiditate, astfel la intreprindere

s-a imbunătăţit situaţia lichidităţii.