| Referate | Director web | Adauga link | Contact |




Petrică Corina,          Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Popescu Mihai                         Facultatea de Istorie

Anul II, Master                         



Revoluţia americană şi Revoluţia franceză: aspecte programatice comune


       


Revoluţionarii francezi i-au admirat pe americani ca pe proprii predecesori, deoarece  ideea americană de revoluţie apare asemenea unui punct de legătură între accepţia ei engleză şi accepţia ei franceză. În funcţie de unghiul din care este privită, revoluţia americană poate fi considerată moştenitoarea Revoluţiei engleze sau evenimetul care anunţă Revoluţia franceză. Adevăraţi „fii ai libertăţii”, acţionând în spiritul constintuţionalismului englez, americanii şi-au proclamat independenţa. Prin Declaraţia de Independenţă, redactată în spiritul teoriei drepturilor naturale, exprimând voinţa de libertate, apoi organizându-se prin Constituţie, nord-americanii au pus incă o piatră la temelia lumii moderne. Francezii au preluat valorile americane, şi prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului,  a impus politic ruptura definitivă de valorile Vechiului Regim.

Sursele de insipiraţie pentru acest documentele avute în vedere au fost variate.  Petiţia dreptului, acel protest înaintat în 1628 de Parlament regelui Carol I, redactat prin prisma dreptului naţiunii asupra regulilor de conduită care trebuiau respectate; Declaraţia drepturilor, din anul 1689, prin care în Anglia se instaura regimul monarhico-constituţional, justificând înlăturarea puterii discreţionare a regelui, datorită voinţei reprezentanţilor reuniţi în Parlament. Gândirea politică iluministă John Locke şi Jean Jacques Rousseau din secolul al XVIII-lea, care aşeza suveranitatea poporului printre principiile fundamentale de organizare a statului1.

Declaraţia de Independenţă cristalizează ruptura dintre Anglia şi coloniile sale nord-americane, statuând dreptul poporului de a schimba acea guvernare care nu-i poate „garanta siguranţa şi fericirea”2. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului constituie pasul decisiv în efortul desprinderii Franţei de Vechiul Regim3, de monarhia absolutistă, acest document a marcând ruptura definitivă cu vechea societate, cu vechile valori. Noul stat care a avut la geneza sa Declaraţia de Independenţă, a primit numele de Statele Unite ale Americii, după adoptarea Constituţiei din anul 1878. Prin acea Constituţie, americanii au devenit primul exemplul al istoriei moderne, în care un popor şi-a construit în mod deliberat sistemul sub care dorea să trăiască4. Franţa nu a trebuit să legitimeze existenţa unui nou stat, ci doar a unui nou regim politic, prin adoptarea Constituţiei anului I5. Documentele mai sus amintite întrunesc asemănări prin faptul că toate încearcă să reglementeze, printr-o formă scrisă, să concretizeze schimbările survenite la nivel politic şi ideologic.

Motivele care au condus la apariţia acestor acte normative urmează a fi explicitate, prezentându-se în rândurile de mai jos şi paşii elaborării documentelor. Criza politică generată de conflictul dintre colonile americane şi Anglia6 devenind tot mai evidentă, a reprezentat ocazia ca, la cel de-al doilea congres de la Philadelphia, din 4 iulie 1776, să se adopte Declaraţia de Independenţă. Redactată de Thomas Jefferson, Declaraţia evoca drepturile naturale, ca fundament al luptei pentru libertate şi independenţă7. Declaraţia a fost urmată de măsuri militare şi, deşi iniţal se părea că aveau câştig de cauză englezii, evenimentele au luat o altă turnură după lupta de la Saratoga(1777). Doi ani mai târziu, prin tratatul de pace de la Versailles, Anglia a recunoscut independenţa Statelor Unite, iar anii de după încheierea războiului au fost dedicaţi organizării noului stat conform principiilor pentru care americanii luptaseră. Exerciţiul practic nu a fost deloc simplu, lupta politică dându-se, în principal, între republicanii adepţi ai independenţei fiecăreia din fostele colonii şi federaliştii susţinătorii ai unităţii. Disputa a fost tranşată în anul 1787 în favoarea federaliştilor conduşi de George Washington prin adoptarea unei Constituţii de inspiraţie luministă8. Cu ocazia elaborării Constituţiei au fost exersate şi diversificate noi forme de exprimare şi exercitare a democraţiei politice: dezbaterea, rezoluţia, consensul, compromisul, amendamentul şi votul majoritar. La 17 septembrie 1787, Constituţia a fost dată publicităţii, supusă dezabterii publice şi ratificării fiecărui stat, fiind necesar acceptul a nouă din cele treisprezece state. A fost aprobată de Congres un an mai târziu şi a intrat în vigoare la 4 martie 1789.

În Franţa, revoluţionarii au destituit vechii funcţionari, au format gărzi naţionale, pe acest fundal Adunarea Constituantă luând o decizie majoră, desfiinţând la 4 august 1789 privilegiile feudale9. Marchizul de La Fayette s-a grăbit să depună pe masa Constituantei un proiect de Declaraţie a drepturilor omului, imitată după cea americană10. După numeroase conflicte, Declaraţia a fost aprobată, la 26 august, constituind condamnarea implicită a Vechiului Regim, precum şi catehismul filozofic al Revoluţiei11. Pasul următor în legitimarea normativă a noului sistem politic din Franţa a fost reprezentată de elaborarea şi adoptarea unei noi Constituţii, având în fruntea textului propriu-zis chiar Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului12.

Înainte de a proceda la analizarea aspectelor comune ale acestor documente, sunt necesare câteva scurte informaţii cu privire la structurarea şi conţinutul lor. Declaraţia americană avea în vedere următoarele principii: individualitatea americanilor ca popor şi politica arbitrară a regelui Angliei; valabilitatea drepturilor naturale ale omului, independenţa este rezultatul voinţei opiniei publice; insurgenţa este proclamată ca fiind legală; independenţa este un răspuns legitim la încălcarea contractului de guvernare; proclamarea principiilor fundamentale pe care se întemeia şi funcţiona o societate politică modernă. Constituţia din 1787 a fost elaborată nu neapărat în numele unei ideologii, ci al unei realităţi, fiind un exemplu de creativitate politică şi pragmatism. Exprima propria identitate politică a americanilor, fiind un document modern, cu principii de valabilitate universală. Constituţia americană enunţa în mod clar principiul separării puterilor în stat, deoarece în cele şapte articole se observă o delimitare a atributelor celor trei puteri. Libertăţile cetăţeanului au constituit obiectul primelor zece amendamente, elaborate între anii 1789-1791.

În Franţa, prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului se recunoştea egalitatea şi libertatea13 tuturor oamenilor în faţa legii14, principiul suveranităţii poporului şi separarea puterilor în stat. Prin Constituţia din 1791, s-a adoptat o nouă organizare administrativă, financiară şi judecătorească, biserica fiind subordonată statului prin Constituţia civilă a clerului15, din anul 179016.

Comparativ cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului şi Constituţia franceză, din anul 1791, prevederile Constituţiei americane referitoare la garantarea drepturilor individuale sunt mai puţin elaborate. Au existat chiar opinii potrivit cărora acestea nici nu ar trebui incluse într-o Constituţie. Cauza era faptul că nicio cartă nu ar fi putut să inventarieze toate drepturile şi libertăţile individuale, dând astfel putere executivului de a nu le garanta pe cele menţionate. În pofida acestor argumente, drepturi şi libertăţi individuale, explicit formulate, au fost garantate prin adoptarea unor amendamente. O altă motivaţie a constat în faptul că, în societatea americană a secolului al XIX-lea, drepturile şi libertăţile individuale au făcut cobiectul unor reglementări locale încă înainte de adoptarea Constituţiei federale. Aceste legi ale drepturilor au inclus garanţii împotriva privării abuzive de libertate, dreptul la asistenţă juridică, libertatea presei, alegerile libere, dreptul de adunare, de petiţie, de asemenea, interziceau acordarea de titluri nobiliare şi privilegii exclusive. 

Un prim aspect comun, la nivelul celor două declaraţii, s-ar referi la faptul că ele erau generate de „un lung şir de abuzuri şi uzurpaţiuni” Declaraţia de independenţă, şi de „ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor omului” Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului.. Cu certitudine, se poate face observaţia că nemulţumirile celor două părţi semnatare ale declaraţiilor sunt comune în ambele cazuri, dar motivaţiile lor sunt total diferite. Astfel, pentru partea americană, adversarii sunt englezii, deci o altă naţiune, pe când în cazul francezilor opoziţia era reprezentată de către membrii deţinătorii puterii, aşadar chiar din interiorul naţiunii.

Aspectele programatice comune nu întrunesc o sinonimie absolută, ci mai degrabă una parţială, având în vedere particularităţile din fiecare spaţiu geo-politic şi evoluţia lor diferită. Astfel, elementele comune pot fi identificate la nivelul principiilor, instituţiilor şi drepturilor cetăţeneşti. În primul rând, principiul referitor la valabilitatea drepturilor naturale ale omului îl întâlnim atât în Declaraţia de Independenţă17, cât şi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului18 Un alt principiu, care se regăseşte în textul ambelor declaraţii, se referă la faptul că independenţa este rezultatul voinţei opiniei publice sau suveranitatea poporului. Se poate menţiona că pentru textul american acest principiu privea aspectul naţional19, pe când cel francez se referea la aspectul social20.

Aspectul referitor la separarea puterilor în stat îl întâlnim în textele celor două Constituţii, bineînţeles cu nuanţările de rigoare. Textul Constituţiei americane stabileşte în mod evident competenţele puterii legislative, executive şi judecătoreşti. Puterea legislativă era deţinută de către Congres, format din Senat şi Camera Reprezentanţilor. Puterea executivă era reprezentat de către preşedinte, ales la patru ani, şi vicepreşedinte. Puterea judecătorească era reprezentată de Curtea Supremă, prin intermediul judecătorilor numiţi pe viaţă de preşedinte, cu aprobarea Senatului. Textul Constituţiei franceze preciza că puterea executivă este încredinţată regelui şi guvernului, puterea legislativă aparţinea unei Adunări Naţionale Legislative unicamerale. Puterea judecătorească era încredinţată unor judecători aleşi de către popor. Deosebirile din textul Constituţiilor se referă la faptul că preşedintele avea prerogative limitate în raport cu regele francez21, judecătorii americani erau numiţi pe viaţă de către preşedinte, cu aprobarea Senatului, iar cei francezi erau aleşi de către reprezentanţii poporului. O diferenţă apare la nivelul puterii legislative: unicamerală pentru Franţa22 şi bicamerală pentru Statele Unite. Corpul legislativ francez era ales la doi ani, asemenea membrilor din Camera Reprezentanţilor.

Dreptul la vot este un alt aspect comun întrunit de cele două Constituţii. Cea americană prevedea că votul este censitar, fiind excluşi negrii, nonprorietarii şi femeile. Ei votau direct pentru alegerea senatorilor şi membrii Camerei Reprezentanţilor şi indirect, prin mari electori, în cazul alegerii preşedintelui şi vicepreşedintelui. Desfăşurarea alegerilor în Franţa s-a realizat tot prin vot censitar. Condiţiile stipulate de Constituţia franceză pentru a putea fi elector: cetăţean activ, născut sau devenit francez, să aibă vârsta de minim 25 ani, să fie domiciliat într-un oraş sau într-un canton o perioadă determinată prin lege şi să plătească o contribuţie directă, egală cu valoarea a cel puţin trei zile de muncă.

Aspecte comune mai pot fi stabilite între cele zece amendamente, cunoscute şi drept Declaraţia Drepturilor Omului, anexată Constituţiei între anii 1789-1791, şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanuluişi Constituţia anului I. Libertatea de exprimare şi religioasă sunt concepte întâlnite în cadrul primului amendament şi, mai bine detaliate, în articolele X şi XI din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. Pentru garantarea drepturilor omului se impune înfiinţarea unor instituţii specializate, aşa după cum rezultă din amendamentul 2 şi articolele XII, XIII. Se constată că se rezervă patru amendamente pentru precizarea condiţiilor în care o persoană poate fi pusă sub acuzare23, se precizează obligativitatea actului de judecată, cu tot tipicul24, judecare si reglementări cu privire la cuantumul pedepselor care se vor fi aplicat acuzaţilor25. De data aceasta, şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului alocă trei articole aceloraşi prevederi ca şi cea americană26.

Conceput ca un document cu valoare universală, bazându-se pe principiile dreptului natural, afirma cu fermitate principiul separării puterilor în stat şi garantând libertăţile individuale, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului a făcut un pas înainte în raport cu Declaraţia de Independenţă, prin enunţarea principiilor juridice şi politice ale noii societăţi

Constituţia americană şi cea franceză, împreună cu Declaraţiile şi amendamentele aferente lor se constituie ca modelele normative cele mai importante din perioada modernă, care au stat la baza celor mai multe documente legislative elaborate ulterior. Aşadar, Declaraţia de Independenţă şi Constituţia americană a oferit modelul unei societăţi bazate pe democraţie, pe noi principii politice şi instituţii care garantau libertăţile cetăţeneşti fundamentale. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului şi Constituţiile elaborate au rupt structurile Vechiului Regim, prezentând o societate modernizată şi dezvoltând principii ca valoare universală. Nuanţările observate în textul acestor documente nu au rolul de a le diminua aspectele comune, ci de a remarca punctele esenţiale, care s-au păstrat, nuanţările fiind absolut fireşti în contextul unor determinante geo-politice diferite.



BIBLIOGRAFIE


  • Culegere de texte pentru istoria universală. Epoca modernă, Camil Mureşan(coord.), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, vol. I(1648-1848).


  • Adams, Randolph, Political ideas of the American Revolution, Barnes& Noble, Inc, New York, 1958.
  • Alden, John R., A history of the American Revolution, New York, Alfred A. Knopf, 1969.
  • Becker, Carl L., The Declaration of Independence, Vitange Books, New York, f.a.
  • Billas, George Athan, The American Revolution, Holt, Rinehart Winston, New York, 1980.
  • Furet, François(coord.), L´Héritage de la Révolutin Française, Editura Hachette, Paris, 1989.
  • Furet, François, Revoluţia în dezbatere, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
  • Latham, Earl, The Declaration of Independence and the Constitution, D.C. Heath and Company, f.a.
  • Madaule, Jacques, Istoria Franţei, Editura Politică, Bucureşti, 1973, vol. II.
  • Mathiez, Albert, Revoluţia franceză, Editura Politică, Bucureşti, 1976.
  • Tindall, George Brown, Shi, David E., America. O istorie narativă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, vol. I.
  • Townson, Duncan, Franţa în revoluţie, Editura All, Bucureşti, 2000.
  • Vianu, Alexandru, Istoria S.U.A., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.



1 George Brown Tindall, David E. Shi, America. O istorie narativă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 130.

2 Carl L. Becker, The Declaration of  the Independence, Vitange Books, New York, f.a., p. 6. 

3 Philippe Raynaud, Revolution francaise et revolution americaine, în L´Héritage de la Révolution française, Francois Furet(coord.), Editura Hachette, Paris, 1989, p. 53.

4 Alexandru Vianu, Istoria S.U.A., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 19.

5 Jacques Madaule, Istoria Franţei, Editura Politică, Bucureşti, 1973, vol. II,  p. 172.

6 O analiză detaliată şi minuţios organizată a crizei dintre Imperiul britanic şi coloniile americane, atât la nivel economic cât mai ales ideologic, este realizată de către Randolph G. Adams în Political ideas of the American Revolution, Barnes&Noble, Inc, New York, 1958, passim.

7 Carl L. Becker, op. cit., p. 18.

8 George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., p. 176.

9 Duncan Townson, Franţa în revoluţie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 66.

10 Philippe Raynaud, op. cit., p. 57.

11 Albert Mathiez, Revoluţia Franceză, Editura politică, Bucureşti, 1976, p. 79.

12 http://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluţia_franceză

13 În articolul I: „Oamenii se nasc şi rămân liberi în drepturi, deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică.”, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, în Culegere de texte pentru istoria universală. Epoca modernă, Camil Mureşan(coord.), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, vol. I(1648-1848), p. 147.

14 „Legea este expresia voinţei generale; toţi cetăţenii au dreptul să contribuie personal sau prin reprezentanţii lor, la alcătuirea ei. Ea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, fie că apără, fie că pedepseşte, toţi cetăţenii fiind egali în faţa legii....”, în  Culegere... .

15 Actul prin care clericii au devenit funcţionari publici, în slujba statului.

16 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei. State şi identităţi europene(secolul XVI-1815), vol. 3, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 345; Duncan Townson, op. cit., p. 81; http://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluţia_franceză .

17 „...toţi oamenii s-au născut liberi, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre aceste se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii.”, în George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., p. 1007.

18 Articolul I: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi...”, în Culegere..., p. 147.

19 „Ori de câte ori, o Formă de guvernare devine o primejdie, este dreptul poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou guvern.”, în George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., p. 1007. În  acest fragment, se regăseşte şi un alt principiu democratic, specific spiritului american: independenţa este un răspuns legitim la încălcarea contractului de guvernare.

20 Articolul III: „Naţiunea este sursa esenţială a principiului oricărei suveranităţi; nicio grupare, niciun individ nu pot exercita vreo autoritate care să nu emane de la ea.”, în Culegere..., p. 147.

21 Capitolul II, secţiunea I, articolul 2: „Persoana regelui este inviolabilă şi sacră; titlul său este: Rege al francezilor”, în Culegere..., p. 152.

22 Francezii, în ciuda admiraţiei pentru americani, criticau existenţa unui parlament bicameral, deaorece, din moment ce există un singur popor, ar trebuie să existe şi o singură Cameră a Reprezentanţilo. Condorcet se întreba la ce bun existenţa a două camere, pentru că această dihotomie are sens înt-un regim mixt, în care aristocraţia şi poporul coexista. În Francois Furet, Revoluţia în dezbatere, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 91.  Totuşi, în Constituţia anului III, 1795, guvernarea a fost modificată prin instituirii bicameralismului: Consiliul celor 500 şi Senatul.

23 Amendamentul 5: „Nicio persoană nu poate fi reţinută pentru a da seamă privind o infracţiune capitală sau altă faptă infamă decât pe baza unei declaraţii sau puneri sub acuzare emisă de o Curte de Juraţi.”, în George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., p. 1024.

24 Amendamentul 6: „În toate intentările penale, acuzatul are dreptul la o judecată grabnică şi publică din partea unui juriu imparţial al statului sau districtului în care infracţiunea a fost comisă, şi care district a fost în prealabil determinat prin lege, şi să fie informat cu privire la natura şi motivul acuzaţiei, să fie confruntat cu martorii acuzării, să fie obligat să obţină Martori în favoarea sa şi să dispună de asistenţa unui avocat în apărarea sa.”, Ibidem.

25 Amendamentul 8: „Nu vor fi cerute cauţiuni excesive, nici nu vor fi impuse amenzi excesive, nici nu vor fi date pedepse crude sau neobişnuite.”, Ibidem.

26 «Articolul VII: „Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deţinut decât în cazurile stabilite prin lege şi după formele prescrise de ea. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare trebuie să fie pedepsiţi; dar orice cetăţean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistenţă el se face vinovat.”

Articolul VIII: „Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict şi evident necesare şi nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului şi aplicată legal.

Articolul IX: „Orice om este presupus inocent, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se consideră indispensabil a-l aresta, orice act de constrângere în afara celor necesare pentru reţinerea lui trebuie să fie aspru pedepsit de lege.”», în Culegere..., p. 147.