| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



         FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXà           

                                  BUCUREŞTI

        

         Pericole care au ameninţat imperiul Bizantin

                           în perioada 1025-1185


                                                 Lucrare de seminar
















                                                                                  Realizator: Matei Florin

                                                                                                             Anul II  pastorală

                                                                                                             Grupa IV



                         

             

                                                                       



                                                                                           





                            



                                                 BUCUREŞTI 2003                                                    

                Unul dintre cele mai mari pericole pe care Imperiul Bizantin le-a avut de înfruntat în aceastã perioadã a fost migraţia pecenegilor. În anul 1027 ei invadeazã Imperiul Bizantin prin Bulgaria dar sunt respinşi de ducele Bulgariei, Constantin Diogenes. Între anii 1032-1036 pecenegii atacã succesiv Imperiul ajungând pânã la Tesalonic iar, cu altã ocazie trec Istrul îngheţat şi devasteazã Moesia şi Tracia1. Ne-a rãmas de la nişte istorici o descriere destul de amãnunţitã a acestora. Astfel," ei erau sciţi de neam, nomazi dupã felul de viaţã, cu moravuri sãlbatice, neruşinaţi în viaţã şi obiceiuri, iar în rest cu nimic vrednici de luat în seamã- cãci nu cunoşteau nici cuvânt nici lege, nici religie, nu-şi rânduiau viaţa dupã nici un fel de organizare civicã, nu erau uniţi prin legãtura vreunei înţelegeri, fãceau rãu ţãrii şi o cotropeau pe neaşteptate, jefuiau tot ce întãlneau în cale şi treceau prin sabie tot ce le cãdea în mânã, fiind totodatã cei mai înzestraţi din fire şi cei mai groaznici dintre toţi sciţi.2" Se împãrţeau în 13 triburi, care sunt numite toate cu numele comun < de pecenegi >; au însã şi un nume particular, moştenindu-şi fiecare denumirea de la strãmoşul şi întemeietorul lor. În anul 1047 pecenegii sprijinã pe un rãzvrãtit împotriva împãratului Constantin al IX-lea Monomahul şi anume peLeon Tornikios dar bizantinii se aliazã cu barbari din nordul Dunãrii şi reuşesc sã-i respingã pe pecenegi. În anul 1048 pecenegii invadeazã imperiul Bizantin. Acesta a fost începutul rãzboiului dintre pecenegi şi bizantini care s-a desfãşurat între anii 1048-1053. În decursul anului 1049 bizantinii au suferit din partea pecenegilor trei înfrângeri: la Diampolis, Diachene şi Adrianopol. Conducãtorul pecenegilor era pe atunci Tyrah, fiul lui Kilter, un bãrbat din cea mai înaltã stirpe, însã cam molatic şi iubitor de tihnã. Iar altul, numit Kegen, dupã neam neânsemnat, dar bãrbat activ şi energic şi care adesea în rãzboaie se arãtase viteaz, era iubit de popor. De aceea şi Tirah întindea curse cãutând sã-l ucidã. Aflând acela şi asociindu-şi douã triburi, a trecut împreunã cu ele Istrul şi a ajuns la hotarele romeilor, spunând cã vine ca transfug la împãrat şi cã va plãti tribut. Împãratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) este înştiinţat şi acesta porunceşte arhontelui ţinutului sã-i primeascã pe sciţi. Kegen se înfãţişeazã împãratului, se boteazã creştin, el şi cei ce erau cu el şi primeşte titlul de patriciu. Aşezându-se în ţinuturile de lângã Istru şi trecând fluviul pe neaşteptate fãcea multã pagubã oamenilor lui Tyrah ucigându-i şi jefuindu-i. Tyrah a trimis atunci solie împãratului în care se plânge de jafurile lui Kegen dar nu primeşte rãspuns. Deândatã ce vine iarna Tyrah trece Istrul îngheţat şi intrã în imperiu pustiind tot ce întâlnea în cale. Împãratul, aflând acestea, a trimis îndatã arhontelui ţinutului armatã spre ajutor, pentru el şi pentru Kegen. În anul 1053 împãratul însãrcineazã pe ducele Paristrionului, ducele Bulgariei, Roman Diogenes şi pe Vasile Monachos sã-i înfrunte pe pecenegi dar sunt înfrânţi. Pecenegii, gãsind belşug de hranã şi de vin şi de alte bãuturi preparate din miere şi îndopându-se nesãţios cu acestea, cãzurã pradã unei boli de pântece. Aflând acest lucru de la un dezertor, Kegen convinge şi trupele romeice sã nãvãleascã asupra duşmanilor. Când barbarii vãzurã nãvala romeilor asupra lor, chinuiţi cum erau de boalã, au aruncat armele şi s-au predat duşmanilor. Dintre aceştia câţi au ajuns înmâinile lui Kegen, unii au fost ucişi iar alţii au fost vânduţi ca sclavi. Iar mulţimea rãmasã a fost colonizatã în ţara bulgarilor. Acestia se vor rãzvrãti de câteva ori dar, mai târziu încheie cu romeii un tratat pe 30 de ani3. În anul 1058 împãratul Isaac Comnenul porneşte într-o expediţie împotriva pecenegilor şi ungurilor dare devastau graniţa Istrului.Unul dintre triburile pecenege nu i se supune şi anume cel condus de Selte, dar este înfrânt cu uşurinţã de armata bizantinã şi supus4.

      O ameninţare pentru imperiu o constituie invazia uzilor în anul 1065 în timpul împãratului Constantin al X-lea Ducas (1059-1067) . Aceştia erau tot de neam scit dar mai nobili şi mai numeroşi decât pecenegii. Aceştia au trecut Istrul împreunã cu avutul lor în corãbii lungi şi monoxile şi au învins garnizoanele de la graniţã alcãtuite din romei şi bulgari. Poporul uzilor se ridica la 60000 de oameni în stare sã lupte. O parte dintre aceştia au jefuit întreg Illirycum-ul pânã la Tesalonic şi Elada şi au adus cu ei o pradã uriaşã. Aceste lucruri îl descurajau pe împãrat, iar el amâna strângerea armatei socotind cã neamul acesta este invincibil. Şi trimiţând daruri încerca sã-i convingã prin acestea pe barbari sã încheie pace. Venind însã o iarnã grea asupra lor, când se întorceau spre locurile lor, şi-au pãrãsit nu numai prada de rãzboi dar şi propria avere pentru a le uşura drumul şi a ajunge înapoi în tabãrã. Intervenţia divinã i-a salvat pe bizantini deoarece în tabãra uzilor a izbucnit o epidemie de ciumã, împreunã cu o foamete şi cu rãzboiul cu bulgarii şi pecenegii vecini care i-au desfiinţat ca popor în anul 1065. O rãmãşiţã a lor se refugiazã la ruşi iar o alta intrã în slujba împãratului care îi colonizeazã în Macedonia5. Mai târziu uzii din armata bizantinã îi vor trãda pe aceştia atunci când vor trece de partea turcilor selgiucizi în bãtãlia de la Mantzikert din anul 1071        

      În afarã de pericolele externe Imperiul a trebuit sã facã faţã şi unor rãscoale ale populaţiei; una dintre acestea fiind şi cea a lui Niculiţa din Larissa în anul 1066. Acesta era un aristocrat şi era un apropiat al împãratului şi încearcã sã-l avertizeze pe împãrat în legãturã cu o rãscoalã pusã la cale în Tesalia de romei, vlahi şi bulgari dar avertismentele lui nu sunt luate în seamã; îi trimite chiar şi o scrisoare dar nu primeşte rãspuns. Încearcând sã-i prindã pe capii rãscoalei pe cont propriu este atras pânã la urmã în cercul lor şi devine conducãtorul rãsculaţilor. La început înregistreazã nişte victorii dar fãrã o prea mare importanţã. La sfârşitul anului 1066 primeşte de la împãrat o scrisoare întãritã cu jurãmânt care î-i asigura imunitate lui şi asociaţilor lui în cazul în care s-ar fi predat. Asociaţii care nu au acceptat oferta împãratului au fost arestaţi din porunca lui Niculiţa care încerca o împãcare cu împãratul. Înţelegerea nu a fost respectatã decât pe o perioadã de 4 luni dupã care împãratul, în înţelegere cu patriarhul Ioan Xiphilinos care declarã nul jurãmântul şi exileazã pe Niculiţa în tema Armeniacon,  în castrul Amaseii6. O altã revoltã a coloniştilor din pãrţile Istrului care erau în majoritate pecenegi are loc între anii 1072-1073 în timpul împãratilui Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078) din cauza sistemului de excesivã fiscalitate şi austeritate impus de logothetul Nichifor. Pentru a linişti spiritele, împãratul trimite ca mediator pe satrapul Dristrei, anume Nestor. Deoarece logothetul îi confiscã averea, acesta devine conducãtorul rãsculaţilor şi pregãteşte invadarea ţãrii romeilor şi mai ales asediul Constantinopolului. În anul 1073 temându-se de o trãdare Nestor ridicã asediul Constantinopolului şi se întoarce cu armata în pãrţile Dunãrii. Aceastã rãscoalã a avut un ecou deoarece impozitele au scãzut dupã aceea simţitor7.       

      În anul 1078 pecenegii nãvãlesc spre Adrianopol dar sunt convinşi de generalul Nichifor Bryennios, cu daruri, sã se retragã. În acelaşi an generalul Alexie Comnenul îl înfrânge pe generalul rãzvrãtit Nichifor Bryennios care se aliase cu pecenegii8. O altã rãscoalã este condusã de Nichifor Basilakios care se aliase cu pecenegii în acelaşi an 1078 pentru a-l detrona pe noul împãrat Nichifor al III-lea Botaniates (1078-1081)9 proclamându-se împãrat dar este înfrânt de Alexie Comnenul. Basilakios fusese duce de Dyrrhachium, înlocuind în acest post pe Nichifor Bryennios, dupã ce şi acesta se rãzvrãtise. Pe când trupele erau ocupate cu expediţia împotriva lui Basilakios, pecenegii aliaţi cu trupe cumane au nãvãlit asupra Adrianopolului incendiind mai multe locinţe dupã care s-au retras10. Cu aceastã ocazie avem prima menţiune a prezenţei cumanilor în Sudul Dunãrii. În anul 1084 pavlicianul Traulos care era om de casã al împãratului Alexie Comnenul (1081-1118), se refugiazã împreunã cu un grup de eretici din secta pavlicienilor în orãşelul Veliatova, care devine cartierul general al unei rãzvrãtiri. Traulos se aliazã cu pecenegii din Paristrion pe care-i provoacã la expediţii de jaf împotriva romeilor.Pentru a-şi consolida şi mai bine legãturile cu pecenegii se va cãsãtori cu fiica unuia dintre fruntaşii acestora.                                                                      

      În anul 1086 din pricina unei noi nãvãliri a pecenegilor, Alexie Comnenul este nevoit sã recurgã, pentru procurarea banilor necesari înarmãrii la confiscarea unor bunuri eclesiastice. Câteva luni mai târziu, fiind alungaţi de cumani, pecenegii trec la sud de Dunãre, înţelegându-se în prealabil cu conducãtorii locali, Tatos, Sesthlav şi Satza. Dupã ce se stabilesc încep iar expediţiile de jefuire în imperiu dar sunt respinşi de bizantini. 

      În anul 1087 începe rãzboiul romeilor cu pecenegii care va dura pânã în anul 1090. Pecenegii, în numãr de 80000 de oameni conduşi de comandantul suprem Tzelgu invadeazã imperiul dar sunt înfrânţi de trupele bizantine conduse de Nikolaos Mavrokatakalon şi Vebetziotes; însuşi conducãtorul pecenegilor, Tzelgu, îşi pierde viaţa. Pecenegii se regrupeazã lângã Dunãre şi continuã acţiunile de jaf. Împãratul organizeazã o expediţie împotriva pecenegilor pe uscat şi pe Dunãre. De teama armatei bizantine, pecenegii trimit o solie la împãrat pentru a cere pace. Se încheie un armistiţiu dar pentru o scurtã duratã deoarece pecenegii atacã noaptea şi produc mult haos şi pierderi în rândul armatei bizantine. Pecenegii se retrag în cetatea Dristra care este asediatã de bizantini. Deoarece rezistenţa cetãţii scade pe zi ce trece, conducãtorul de atunci al pecenegilor, un anume Tatos, trece Dunãrea şi se întoarce cu ajutoare cumane. Deoarece apar neânţelegeri cu trupele cumane, pecenegii sunt nevoiţi sã ajungã la o înţelegere cu bizantinii11.

      În anul 1090 tircii selgiucizi ocupã insulele egeene iar pecenegii ocupã pãrţile europene ale imperiului dar situaţia criticã apare în anul 1091 atunci cãnd, dupã câteva înfrângeri grele, imperiul se va reduce doar la perimetrul Constantinopolului. În decursul lunii martie ale aceluiaşi an împãratul înroleazã în armata sa bulgari şi vlahi şi având ca aliaţi pe cumani reuşesc în data de 29 aprilie 1091 dupã bãtãlia de la Lebunion sã desfiinţeze poporul peceneg ca factor politic şi militar d dede primã importanţã în sud-estul Europei. Însã, în luna mai, foştii aliaţi ai bizantinilor, cumanii, se rãscoalã împotriva acestora. Între timp se produce şi o rãscoalã condusã de principele sârb Constantin Bodin. În anul 1092 împãratul Alexie Comnenul reuşeşte sã-i supunã pentru totdeauna pe pecenegi.

      În anul 1094, la curtea împãratului Roman Diogene apare un pretins fiu al sãu anume Constantin. În realitate acest fiu al împãratului murise la Antiohia, în luptele cu turcii selgiucizi. Împãratul este nevoit sã-l exileze la Cherson. Impostorul se refugiazã la cumani şi, sub pretextul de a-l înscãuna împãrat îi convinge sã invadeze Tracia. Urmeazã asediul oraşelor Anhialos şi Adrianopol însã bizantinii reuşesc sã-i înfrângã pe cumani şi sã-l prindã prin vicleşug pe impostor12.     

      Anul 1098 este un an încordat deoarece armatele primei cruciade traverseazã imperiul iar marea grijã a împãratului era ca aceştia sã nu atace imperiul care era acum mai vulnerabil din pricina deselor atacuri ale cumanilor şi a altor popoare barbare din nordul Dunãrii.

      Dupã anul 1103 împãratul Alexie I Comnenul restaureazã imperiul aflat într-o stare jalnicã, de decãdere. Între altele el elibereazã teritoriile eliberate de pecenegii şi cumani dar aceştia vor invada imperiul din nou în anul 1114. Între timp apar şi probleme interne şi anume erezia maniheanã sau bogomilã13.

      Pecenegii nãvãlesc pentru ultima oarã în imperiul bizantin în anul 1122 dar sunt înfrânţi definitiv de împãratul Ioan al II- lea Comnenul (1118-1143) în lupta de la Beroe14.

      În anul 1028, împãratul Ioan al II-lea Comnenul organizeazã o expediţie pe uscat şi pe Dunãre, împotriva regelui Ungariei Ştefan al II-lea pe care î-l înfrânge15. Cumanii invadeazã din nou imperiul în anii 1148 şi 1150 dar, în primã fazã, sunt înfrânţi într-o expediţie a împãratului Manuel I Comnenul (1143-1180) efectuatã la nord de Dunãre dar mai apoi reuşesc sã înfrângã armatele bizantine conduse de Kalamanos.                             

      În anul 1056 împãratul Manuel I Comnenul organizeazã o expediţie de pedepsire a regelui ungar Geza al II-lea (1141-1162), însã acesta, intimidat de flota bizantinã venitã pe Dunãre încheie pace cu bizantinii. Cumanii trec Dunãrea în anul 1157 şi invadeazã Tracia, dar, la apariţia trupelor bizantine, se retrag fãrã luptã în nordul Dunãrii, de unde veniserã16.

      În anul 1164 vãrul împãratului Manuel, şi anume Andronic Comnenul (viitorul împãrat între anii 1183-1185) evadeazã din temniţã şi se îndreaptã spre Galiţia dar este prins de vlahi şi predat împãratului El fusese închis în anul 1054 sub pretextul de complot împotriva împãratului. În anul 1166 Manuel se împacã cu vãrul sãu chiar înainte ca acesta sã-l atace cu trupe cumane, pe motiv cã cearta cu ruda sa l-ar dezonora , ca împãrat. Împãratul Manuel organizeazã o expediţie împotriva turcilor selgiucizi, mai exact împotriva sultanatului de Iconion, condus de sultanul Kilidj Arslan al II-lea (1155-1192) în anul 1176 care se terminã dezastruos prin înfrângerea bizantinilor de la Myriokephalon din 17 septembrie 1176.

      Anul cu care se încheie perioada tratatã, adicã 1185 este anul declanşãrii rãscoalei fraţilor Petru şi Asan din Balcani. Aceşti doi fraţi s-au rãsculat din cauza refuzului 3împãratului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195)  de a le acorda dreptul de pronoia care era o formã a feudalitãţii bizantine. În cazul de faţã acest drept consta în acordarea, prin carte împãrãteascã a unui domeniu pe muntele Haemus.     

      Dupã cum se observã, aceastã perioadã de timp din istoria imperiului bizantin a fost foarte zbuciumatã, aceştia confruntându-se pe rând atât cu invazii ale pecenegilor, uzilor, cumanilor, ungurilor şi a turcilor selgiucizi cât şi revolte interne. Imperiul a avut forţa necesarã ca sã-şi înfrângã duşmanii pânã la sfârşitul tragic al ocupãrii capitalei acestuia (Constantinopolului) de cãtre turci din anul 1453 ceea ce a dus implicit la sfârşitul existenţei imperiului.    


 
























1 Georgios Kdrenos; Compendiu de istorii, pag. 403-515.

2 Ioan Mauropus;Cuvântare cu prilejul zilei Sf. Gheorghe, pag. 81.

3 Ioan Zonaras; Cronica, pag. 641-644.

4 Ioan Skylitzes; Continuarea cronografiei, pag 106-108.

5 Mihail Attaliates; Istoria, pag 83-87.

6 Kekaumenos; Sfaturi şi povestiri, pag 262-266.

7 Mihail Attaliates; Istoria, pag204-209.

8 Ana Comnena; Alexiada, pag. 3, 6, 9.

9 Ioan Zonaras; Cronica, pag. 723.

10 Georgios Kedrenos; Compendiu de istorii, pag 741.

11 Ana Comnena; Alexiada, cap. III, IV, VIII.

12 Ana Comnena; Alexiada, cap.II. III.    

13 Ibidem; cap. VIII, IX.

14 Ioan Kinnamos; Epitoma, pag. 7-8.

15 Nichita Choniates; Istoria, pag. 24-25.

16 Ioan Kinnamos; Epitoma, pag. 133, 201-202.