| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



GRECIA ANTICA

Stiati ca:

Grecia antica a fost guvernată de tirani dar nu de tirani în sensul modern al cuvântului. Cetăţile-state ale faimoaselor lor regate ne-au furnizat modelul modern al unui guvern democratic.

Cetăţile-state

Grecia Antică nu era un stat unitar, ci o grupare de cetăţi-state care se autoguvernau. De fapt, cuvântul modern “politică” provine chiar din “polis”, care în greacă înseamnă “cetate-stat”. Aceste cetăţi au înflorit în perioada arhaică (c. 800 î.e.n. 300 î.e.n.), fiind întemeiate pe principiul cetăţenesc, cu diferite drepturi şi privilegii pentru cetăţenii de sex masculin sau feminin, pentru copii, pentru rezidenţii străini sau pentru sclavi. Toţi cetăţenii de sex masculin, oricât de săraci ar fi fost, aveau drepturi politice. Trei dintre cele mai puternice cetăţi-state erau Atena, Sparta şi Corintul. Cea mai importantă dintre acestea era Atena, locul de naştere al culturii şi democraţiei, o cetate celebră în toată lumea antică pentru frumuseţea sa.

Sparta, situată în Peloponez, în sudul Greciei, era marea rivală a Atenei. Sparta era o putere militară de temut, având cea mai bună infanterie din lumea grecească. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere că toţi băieţii spartani erau luaţi de lângă mamele lor la vârsta de numai şapte ani, pentru a face timp de 13 ani o instrucţie militară extrem de dură. Spartanii nu puneau preţ pe cultură sau frumuseţe, ducând în schimb o existenţă “spartană”, bazată pe simplitate şi răbdare.

Corintul şi-a clădit prosperitatea datorită meşteşugarilor săi şi comerţului pe mare. Era cunoscut în întreaga lume antică drept un centru al luxului, un loc de recreere pentru cei bogaţi, care se înghesuiau să le viziteze pe prostituatele-preotese de la Templul Afroditei.

Sisteme de guvernare

Înainte de naşterea democraţiei, cele mai multe cetăţi-state erau conduse ca aristocraţii cuvânt care în greaca veche însemna “domnia celor mai buni”. Puterea era împărţită de un cerc restrâns de bărbaţi din familiile nobile.

Spre anul 600 î.e.n. însă, a apărut clasa de mijloc. Comerţul le adusese mai multă prosperitate celor din această clasă, iar progresele militare le confereau mai multă putere, făcându-i să dorească să participe la guvernare. În anumite oraşe, inclusiv în Corint, clasa de mijloc s-a revoltat şi i-a înlăturat pe aristocraţi, în favoarea unor dictatori care au devenit cunoscuţi sub numele de “tirani”. În alte oraşe, schimbările s-au produs în moduri mai paşnice, căci aristocraţii au permis clasei de mijloc să facă parte din consiliile cetăţilor. Aceste regimuri au devenit cunoscute sub numele de “oligarhii”, adică “domnia celor puţini”. Cea mai ferventă oligarhie de acest tip era Sparta.

Locuitorii Atenei au avut însă o altă idee. La sfârşitul anilor 500 î.e.n., aici s-a născut prima democraţie “domnia poporului”. Influenţele acestei revoluţii s-au făcut simţite în toată lumea antică, ajungând să dăinuie până în zilele noastre. Nu exista un conducător unic, ci o adunare cetăţenească alcătuită din cetăţeni de sex masculin, care se întruneau de 40 de ori pe an pentru a vota deciziile de stat. Cei care stabileau programul întrunirilor şi puneau în aplicare decretele erau membrii unui consiliu alcătuit din 500 de oameni, aleşi prin tragere la sorţi să îndeplinească această funcţie timp de un an.

Tiranii

Fântâna din Pirene, Corint, locul de baştină al lui Cypselus şi al fiului său Periandru.

Pentru vechii greci, termenul de “tiran” nu implica neapărat acte de cruzime sau abuzuri în funcţie, ci denumea, pur şi simplu, un uzurpator care deţinea puterea supremă. Conducătorii pe care îi cunoaştem acum sub numele de “tirani” erau un grup de indivizi care au preluat conducerea în multe dintre cetăţile-state greceşti în timpul revoltelor clasei de mijloc, în secolele VI şi VII î.e.n. În multe cazuri, aceştia doreau o viaţă mai bună pentru oamenii de rând, asumându-şi programe ambiţioase de construcţii publice, pentru a oferi locuri de muncă şi mai multe facilităţi cetăţenilor săraci.

Unii dintre cei mai cunoscuţi tirani au fost Cypselus (şi ulterior fiul său Periandru) din Corint, Cleistenes din Sicyon, Pheidon din Argos, Polycrate din Samos şi Pisistratus cu fiul său Hippias din Atena.

Totuşi, domnia acestor tirani era nesigură, iar aceştia erau în permanenţă ameninţaţi de aristocraţia care îşi dorea cu ardoare să preia din nou controlul, adesea cu ajutorul aliaţilor săi, puternicii spartani. În anul 510 î.e.n., trupele spartane l-au alungat de la putere pe Hippias, unul dintre ultimii tirani. Ironic a fost însă faptul că, în loc să asigure reîntoarcerea la putere a aristocraţiei, această manevră nu a făcut decât să pregătească apariţia primei democraţii.

      Zeii

Zeii şi eroii care populează lumea miturilor şi legendelor greceşti

Zeus

Puternicul Zeus era stăpânul tuturor zeilor greci, cel care împărţea dreptatea divină. El era stăpân absolut al Cerurilor, iar fraţii săi Poseidon şi Hades stăpâneau lumea mărilor şi respectiv lumea subterană. Zeus ţinea în mână un mănunchi de fulgere, simbol al puterii sale şi al asocierii cu vremea. Zeus trăia pe Muntele Olimp cel veşnic înconjurat de nori, de unde urmărea viaţa oamenilor, amestecându-se adesea în treburile lor. Era un zeu cu barbă, puternic şi viguros, tată a mulţi copii născuţi atât de soţia sa Hera, cât şi în urma aventurilor sale cu multe femei muritoare. Nu toate aceste femei îi acceptaseră favorurile de bunăvoie; adesea şi ele, şi copiii lor erau nevoiţi să sufere răzbunarea geloasei Hera.

Apollo

Apollo, fiul al lui Zeus, era un tânăr superb, care purta în mână un arc sau o liră. El întruchipa idealul clasic al frumuseţii masculine. Era zeul poeziei, muzicii, dansului şi gândirii intelectuale, dar şi al medicinei, păstorilor şi colonizatorilor. De asemenea, el le dezvăluia muritorilor viitorul şi voinţa lui Zeus prin intermediul oracolelor umane. Templul său din Delfi era cel mai important centru religios din lumea greacă. Nu era de mirare, având în vedere frumuseţea sa fizică, faptul că Apollo avea numeroase aventuri, cu persoane de ambele sexe. Singura care i-a respins iubirea a fost Cassandra. Ca să se răzbune, el i-a dat puterea de a prevesti dezastrele, dar s-a asigurat că nimeni nu avea să creadă vreodată prezicerile ei.

Atena

 
Zeiţa-fecioară Atena era protectoarea cetăţii Atenei, unde era venerată în Parthenon. Atena era zeiţa înţelepciunii, iar sfaturile sale i-au ajutat pe eroii greci Hercule, Odiseu şi Perseu să traverseze cu bine încercările grele la care au fost supuşi. Atena era şi zeiţa războiului, dar, spre deosebire de Ares, care întruchipa nebunia şi forţa distrugătoare a războiului, Atena reprezenta aspectele mai intelectuale ale acestuia strategia, disciplina, apărarea. Atena nu a fost născută de o femeie, ci a ieşit din fruntea tatălui său Zeus, în chip de zeiţă matură, complet îmbrăcată şi echipată de luptă, după ce Zeus o înghiţise pe mama sa Metis, care era însărcinată. Atena avea şi o latură mai blândă, fiind zeiţa meşteşugurilor şi cea care a inventat torsul şi ţesutul.


Afrodita

Superba Afrodita era zeiţa iubirii, a sexului, a regenerării şi a frumuseţii trupeşti. Legenda spune că s-a născut pe insula Cipru, iar frumuseţea ei a inspirat artiştii din toate timpurile: celebra Venus din Milo este o Afrodită sculptată în secolul II î.e.n., pe celebra insulă grecească Melos. Afrodita este strâns legată de ideea de plăcere sexuală, fiind protectoarea prostituatelor. Deşi era soţia zeului-fierar Hefaistos, a avut numeroşi iubiţi, atât zei, cât şi muritori de rând. A avut aventuri cu Adonis şi Anchise, cu care l-a conceput pe eroul Eneas. Băiatul-zeu Eros era copilul Afroditei cu Ares, iar Hermafroditus, copilul ei cu Hermes, s-a contopit într-un singur trup cu nimfa Salmacis, numele său dând astfel naştere termenului “hermafrodit”.

Hercule

Puternic şi curajos, Hercule a fost cel mai popular dintre toţi eroii greci. Fiu al lui Zeus şi al Alcmenei, o prinţesă miceniană, Hercule a fost năpăstuit toată viaţa de răzbunătoarea soţie a lui Zeus, Hera. Ea a trimis o harpie să îi întunece minţile, făcându-l pe Hercule să îşi ucidă soţia şi copiii. Disperat să facă penitenţă şi să fie iertat, el a îndeplinit celebrele sale 12 munci, care îi cereau să ucidă monştri hidoşi sau să recupereze premii greu de găsit. Tăria sa de caracter i-a determinat pe primii creştini să îl considere pe Hercule un predecesor al lui Iisus Hristos. Hercule a murit în chinuri, deoarece soţia sa i-a dat o cămaşă îmbibată în otravă, crezând că astfel îşi va asigura pentru totdeauna dragostea şi fidelitatea lui. După moarte însă, s-a înălţat pe Muntele Olimp, devenind el însuşi zeu.

Ahile

Eroul Ahile apare în poemul epic al lui Homer, Iliada, care istoriseşte încercările prin care a trecut acesta în timpul războiului troian, fiind un mare războinic, însă şi un om plin de cusururi. Când mânia şi orgoliul rănit l-au determinat să refuze să îşi conducă oamenii în luptă, prietenul său Patrocle i-a luat locul şi a fost ucis. Mânios şi însetat de răzbunare, Ahile l-a măcelărit pe eroul troian Hector, ştiind că acestuia i se prevestise că îşi va provoca astfel propria moarte. Ahile a fost ucis la rândul său de săgeata otrăvită a lui Paris, ghidată de Apollo pentru a-l atinge în călcâi, singurul său loc vulnerabil, căci mama sa îl cufundase în râul Styx când era mic, pentru a-l face nemuritor şi invincibil. Pentru greci, Ahile reprezenta codul comportamentului eroic - decizia de a alege gloria în locul unei vieţi îndelungate.

Tezeu



Tezeu, celebrul războinic şi erou atenian, este cel mai bine cunoscut pentru că l-a ucis pe Minotaur, o bestie feroce pe jumătate om şi pe jumătate taur, care trăia sub palatul regelui Minos din Knossos. Tezeu s-a ascuns într-un grup de tineri atenieni care urmau să fie oferiţi ca jertfă monstrului, pe care apoi l-a măcelărit vitejeşte. După aceea a reuşit să găsească ieşirea din labirint folosind un fir pe care i-l dăruise fiica regelui Minos, Ariadna. Din păcate, la întoarcerea sa în Atena, a uitat să ridice pe catargul corăbiei o pânză albă, aşa cum îi promisese tatălui său, regele Egis, în caz că se va întoarce teafăr şi nevătămat. Văzând o pânză neagră ridicată pe catargul corăbiei şi presupunând că Tezeu a murit, Egis s-a aruncat de pe stânci în valurile mării, care de atunci a căpătat numele de Marea Egee.



Perseu



Perseu înseamnă “distrugătorul”, iar acest erou mitic, fiu al lui Zeus, s-a ridicat întru totul la înălţimea numelui său. Regele Polidecte, peţitorul deloc binevoitor al mamei sale, l-a trimis într-o misiune aparent fără sorţi de izbândă, cerându-i să îi aducă ofrandă capul Meduzei, cea mai temută dintre cele trei Gorgone, surorile care puteau împietri cu privirea lor orice muritor. Purtând un coif care îl făcea invizibil şi sandale înaripate, Perseu a reuşit să se furişeze în preajma Meduzei, ghidându-se numai după reflexia acesteia în scutul lui strălucitor, fără a o privi direct. Apoi i-a tăiat capul şi l-a aruncat într-un sac. Întorcându-se acasă, ca să o salveze pe mama sa, a folosit acest cap pentru a-i transforma în stană de piatră pe Polidecte şi pe toţi credincioşii acestuia.


Expansiunea Greaca


Mozaic cu o vânătoare de lei, datând din vremea lui Filip, regele Macedoniei.

Filip, regele Macedoniei şi fiul său, Alexandru cel Mare, erau lideri militari excelenţi, care au vrut să făurească cel mai mare imperiu din lume







Filip, regele Macedoniei



Mozaic cu o vânătoare de lei, datând din vremea lui Filip, regele Macedoniei

Uriaşele succese ale lui Alexandru cel Mare nu ar fi fost posibile fără contribuţia tatălui său Filip, regele Macedoniei (359-336 î.e.n.). Genial războinic, strateg şi diplomat, acesta a făcut paşi uriaşi către împlinirea visului său de a făuri un puternic Imperiu Grec, în cei 20 de ani de domnie.

Reuşita sa se datorează faptului că el a revoluţionat modul în care luptau grecii. El a perfecţionat războiul de asediu şi a creat o infanterie grea excelent instruită, înarmată cu suliţe lungi de 4 metri, care lupta în grupări de formă pătrată, foarte apropiate unele de celelalte. Armatele sale au luat efectiv pe sus lumea greacă, au cucerit mai întâi zona centrală a Greciei, apoi şi-au îndreptat atenţia spre Tracia, Iliria şi avanposturile-porturi din nordul Mării Egee.

Însă o dată cu puterea se adună şi duşmanii. Filip a fost asasinat de un nobil furios, în ziua nunţii fiicei sale. Avea deja 46 de ani şi transformase Macedonia în cel mai puternic regat din întreaga lume greacă.


Alexandru cel Mare

Bust al lui Alexandru cel Mare, aflat în Muzeul Capitoliului, la Roma

Rapiditatea, măiestria şi strategia cu care Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.) şi-a clădit imperiul au intrat în legendă. A fost cel mai bun comandant militar al antichităţii, cu o vigoare şi o sete neobosită pentru cucerirea de noi teritorii. Cea mai mare realizare a sa a fost cucerirea Persiei, rivalul de demult al Greciei. Imperiul lui Alexandru cel Mare a ajuns, în final, să se întindă nu numai pe teritoriul de astăzi al Greciei, ci până în Egipt (unde a întemeiat marele oraş Alexandria) şi chiar până pe teritoriul Pakistanului de astăzi.

Alexandru a cucerit lumea nu doar cu puterea militară, ci şi cu inteligenţa sa: în loc să jefuiască şi să prade ţările cucerite, el a fost un conducător drept, care a asimilat populaţia locală cu guvernul şi armata sa. Această metodă a devenit cunoscută sub numele de “politica fuziunii”.

Alexandru nu era însă un om lipsit de defecte. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor. După moartea sa, la scurtă vreme, întregul său imperiu s-a prăbuşit.

       Razboaiele Greciei antice


Grecia antică a fost o ţară definită prin conflicte, şi istoria ei privind războaiele şi conflictele este un amestec de facte şi



Războiul troian

Povestea războiului troian este una dintre cele mai celebre legende greceşti. Când prinţul troian Paris a răpit-o pe Elena, frumoasa soţie a lui Menelaus, acesta i-a trimis pe grecii conduşi de fratele său, regele Agamemnon din Micene, să îi aducă înapoi mireasa. Rezultatul a fost un război sângeros care a durat zece ani şi s-a soldat cu moartea multor eroi greci, între care Hector şi Ahile.

Războiul a fost în cele din urmă câştigat datorită unui plan genial al lui Odiseu. La sfatul acestuia, grecii au plecat cu corăbiile pe mare, de parcă şi-ar fi recunoscut înfrângerea, lăsând în urma lor un uriaş cal de lemn. Gândind că acest cal era o ofrandă adusă zeilor, troienii l-au adus în cetate. După lăsarea nopţii însă, un grup de luptători greci au ieşit din uriaşul cal şi au deschis porţile cetăţii pentru grecii care, între timp, se întorseseră şi ei. Troia a fost distrusă şi arsă din temelii.

Mitul a fost pus într-o lumină nouă atunci când arheologul german Heinrich Schliemann a descoperit adevărata cetate a Troiei, care a fost arsă din temelii în jurul anului 1220 î.e.n. Oamenii de ştiinţă recunosc acum că războiul troian a fost o realitate, deşi este mai probabil că a fost provocat de disputa pentru rutele comerciale ale epocii, nu de o poveste de iubire.


Războaiele cu perşii

În toată perioada antichităţii, cea mai mare ameninţare pentru lumea grecească a reprezentat-o Persia, un imperiu puternic, mereu dornic să cucerească noi teritorii. În timpul războaielor cu perşii din perioada 490 - 480 î.e.n., echilibrul puterii s-a schimbat pe neaşteptate. După o serie de campanii îndrăzneţe derulate la Maraton, Thermopile şi Salamis, grecii au reuşit să apere zona centrală a continentului împotriva năvălitorilor, pe care i-au înfrânt.

 Semnificaţia acestei victorii este uriaşă. Înainte de acest moment, grecii erau organizaţi într-o serie de cetăţi-state independente, aflate adesea în relaţii de rivalitate. După acest moment, ei au început să realizeze similitudinile culturale care îi uneau, s-au identificat cu mândrie drept “greci” şi şi-au dezvoltat acel spirit care avea să creeze marile realizări culturale ale secolelor 3 şi 4 î.e.n., în special în Atena. Dacă victoria ar fi fost a perşilor, poate că istoria nu ar mai fi cunoscut niciodată moştenirea lăsată de vechii greci democraţia şi realizările artistice care au influenţat atât de profund lumea modernă.



Războiul peloponezian

Războaiele peloponeziene au fost, efectiv, echivalentul unui război mondial în lumea Greciei Antice. Luptele au durat timp de 27 de ani, în perioada 431-404 î.e.n., au implicat naţiuni din întreaga lume greacă şi nu s-au derulat numai în zona Greciei, ci au ajuns până în Sicilia şi Bizanţ.

Politica a fost originea tuturor problemelor. Atena devenise cea mai puternică şi mai bogată cetate din Grecia, iar sistemul său democratic de guvernământ era copiat pe scară largă, ceea ce alarma oligarhiile rezistente precum Sparta. Adunându-şi aliaţi din toată zona dorică a Greciei, Sparta a format Liga Peloponeziană şi a pornit la război. Ca răspuns, Atena s-a aliat cu alte regiuni ionice ale Greciei din zona Mării Egee şi din vestul Asiei Minor, pentru a opune rezistenţă, formând Liga Deliană.

A fost un război de uzură, în care tehnologia militară a făcut progrese lente şi dificile. Ambele tabere au obţinut anumite victorii, dar în final Sparta a înfrânt Atena, constatând însă că a ajuns să deţină controlul asupra unei Grecii absolut epuizate.







       Scrierea


Forma primitivă de scriere a vechilor greci - scrierea lineară B.

Operele scrise reprezintă un indicator clar al gradului de civilizaţie al unei societăţi. Ca atare, nu este deloc surprinzător că grecii aveau deja o formă de scriere încă din anul 1400 î.e.n., în timpul perioadei miceniene. Această scriere simbolică, numită “scriere liniară B”, a fost descoperită de Sir Arthur Evans în lucrările sale de excavaţii derulate la începutul secolului 20 la palatul din Knossos, pe insula Creta. Abia în 1952 însă arhitectul britanic Michael Ventris a reuşit să descifreze această scriere.

“Scrierea liniară B” era stângace şi complicată. Adevărata revoluţie în acest domeniu s-a produs în jurul anului 775 î.e.n., când grecii au adoptat alfabetul folosit de neguţătorii fenicieni. În timp ce vechiul sistem cerea folosirea unui simbol pentru fiecare silabă, noul alfabet avea între 24 şi 26 litere şi utiliza un simbol pentru fiecare sunet, permiţând astfel construirea unui număr nelimitat de cuvinte pe baza unui număr mic de caractere.

Alfabetizarea a fost un proces derulat surprinzător de rapid. În anul 600 î.e.n., după numai 175 ani, majoritatea cetăţenilor de sex masculin ştiau să scrie şi să citească. Alfabetul grecesc a fost atât de reuşit, încât mai târziu a fost adoptat de etrusci şi de romani, evoluând ulterior în alfabetul latin pe care îl folosim în zilele noastre.



Educaţia

Această mostră de ceramică grecească veche prezintă imaginea unei fete care învaţă să citească la şcoală.

Deşi şcolarizarea nu era obligatorie prin lege în Grecia Antică, scenele pictate pe vase încă din anii 500 î.e.n. arată că şcoala avea o prezenţă semnificativă în viaţa grecilor.

Băieţii îşi începeau educaţia formală la vârsta de şapte ani. Cei mai săraci urmau doar trei sau patru ani de şcoală, în care învăţau lucruri elementare, dar cei mai bogaţi rămâneau în şcoală pe durate de până la zece ani. În lumea greacă existau chiar şi fete care primeau această educaţie formală, deşi asemenea situaţii erau relativ rare, iar băieţii şi fetele învăţau în şcoli separate.

Elevii învăţau cu trei tipuri de profesori: gramatikos, care îi învăţau să scrie şi să citească, predând în plus şi cursuri de aritmetică şi literatură; paidotribos, care îi antrenau la lupte, box şi gimnastică; şi kitaristos, care le predau muzica, în special canto şi cursuri de liră.

De la vârsta de 18 ani, băieţii erau obligaţi să facă doi ani de instrucţie militară, după care reveneau adesea la o formă superioară de educaţie, pregătindu-se pentru a intra în viaţa publică. Unul dintre primele lăcaşuri de învăţământ superior a fost Academia, o şcoală de filosofie înfiinţată de Platon în jurul anului 385 î.e.n. Aristotel a fondat o instituţie similară, numită “Lyceum”, unde cursurile erau mai diverse. Aceste şcoli ale antichităţii au oferit modelul pentru universităţile din zilele noastre.


Ştiinţa şi medicina

Statuie greacească clasică a lui Pitagora

Deşi grecii au fost primii europeni care au studiat probleme de astronomie, matematică, fizică şi biologie, abia în epoca lui Aristotel ştiinţa a fost recunoscută ca o disciplină distinctă de filosofie. Cu toate acestea, vechii greci au făcut descoperiri extraordinare, care i-au făcut să intre în istorie.

Pitagora (570-500 î.e.n.) a fost un pionier în studiul matematicii în lumea occidentală. De asemenea avea reputaţia unui om care realizează adevărate miracole. El a formulat celebra teoremă pentru calcularea lungimii ipotenuzei într-un triunghi dreptunghic. Mai puţin cunoscută este teoria sa mistică referitoare la transmigraţia sufletelor.

Hipocrate (460-390 î.e.n.), fizician şi autor de lucrări medicale, este părintele medicinei moderne. El a înfiinţat o şcoală celebră de medicină pe Insula Cos, unde studenţii învăţau să diagnosticheze bolile pe baza examinării pacientului, mai degrabă decât a simplei teoretizări. Din această şcoală derivă prima versiune a Jurământului Hipocratic.

Arhimede (287-211î.e.n.) este celebru mai ales pentru episodul în care a alergat pe străzi strigând “Evrika !” atunci când a descoperit principiul gravităţii specifice, în timp ce făcea baie. Tot lui îi revine meritul de a fi creat “Şurubul lui Arhimede” sau transportorul elicoidal - un dispozitiv care mai este folosit şi în zilele noastre pentru a trage apa de josla suprafaţă dar şi multe teorii importante din domeniul geometriei.













Filosofia
 

Bust grecesc clasic al filosofului Platon.

Câţiva dintre cei mai mari gânditori ai antichităţii au trăit în Grecia şi mai ales în Atena. Filosofia, adică “dragostea faţă de înţelepciune”, era modul lor de a căuta adevărul în lume, fără a se baza pe răspunsurile date de religie sau mitologie.

Socrate (469-399 î.e.n.) a fost unul dintre cei mai influenţi gânditori ai lumii occidentale. Lucrările sale s-au centrat pe studiul eticii şi a virtuţii morale. Socrate considera că omul îşi poate găsi fericirea ducând o viaţă morală, iar morala poate fi învăţată. Chiar considera că a trăi moral înseamnă a şti, iar răul înseamnă ignoranţă şi, ca atare, este lipsit de intenţie!

Lucrările sale au avut un efect profund asupra discipolului său Platon (427-347 î.e.n.), care a purces mai departe să pună etica sub semnul întrebării în scrierile sale. Capodopera sa este Republica (c.385-370 î.e.n.), în care pune în discuţie conceptul de justiţie şi descrie o formă ideală de guvernare.

Se poate spune însă că cea mai mare contribuţie a avut-o discipolul lui Platon, Aristotel (384-322 î.e.n), primul filosof care a separat cu adevărat filosofia de ştiinţă. El a pus la punct primul sistem de logică, a definit ştiinţele biologiei şi zoologiei, a fondat propria universitate şi s-a numărat printre primii oameni de ştiinţă implicaţi în politică. Ca gânditor, realizările lui Aristotel au rămas fără egal până în secolul XIX.









Arta şi arhitectura

Parthenon-ul, ridicat pe Acropola Atenei, este cel mai bun exemplu de templu doric care a supravieţuit până în zilele noastre.

Parthenon-ul şi ceramica din Grecia Antică sunt doar nişte exemple de realizări de mare valoare artistică din timpurile clasice.



 Arhitectura

Parthenon-ul, ridicat pe Acropola Atenei, este cel mai bun exemplu de templu doric care a supravieţuit până în zilele noastre.

Unul dintre cele mai uşor de recunoscut simboluri ale realizărilor artistice ale Greciei este arhitectura sa elegantă, în special coloanele de piatră elegante şi frontoanele triunghiulare sculptate ale celor trei “ordine” - stilurile arhitectonice dezvoltate în perioada 600 î.e.n. 300 î.e.n.

 Aceste stiluri au fost create pentru a clădi temple închinate zeilor. Sculptate în marmură, ele imită tehnicile de cioplit utilizate pentru ridicarea primelor clădiri din lemn.

Stilul doric este cel mai vechi şi cel mai simplu, cu coloane robuste şi frontoane acoperite cu sculpturi care, la vremea respectivă, erau pictate în albastru sau roşu, pentru a se obţine un impact mai puternic. Cel mai bun exemplu de trmplu în stil doric care a supravieţuit până în zilele noastre este Parthenon-ul (438 î.e.n.), pe Acropole, în Atena.

 Stilul ionic a înflorit cam în aceeaşi perioadă cu oraşele prospere din Asia Minor. Este mai uşor şi mai decorativ, cu coloane mai suple, împodobite cu spirale cu caneluri în colţurile capitelurilor. Stilul a culminat cu templul acum pierdut al lui Artemis, din Efes, considerat una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. În prezent, putem vedea arhitectura ionică în templul Atenei Nike de pe Acropole.

 Prin anii 400 î.e.n., apăruse deja o versiune nouă, mai sofisticată, a stilului arhitectural ionic stilul corintic. Acesta se caracterizează prin frunze de acant sculptate elaborat pe capitelurilor coloanelor, o posibilă reflectare a unor influenţe din Orientul Mijlociu. Grandoarea stilului corintic a făcut ca acesta să devină stilul preferat de constructorii şi arhitecţii Romei Imperiale.


Ceramica

Himera, o făptură mitică, pictată pe un vas grecesc.

Ceramica oferă o legătură cu trecutul de o importanţă uriaşă, datorită durabilităţii produselor acestui meşteşug şi ariei sale largi de răspândire. Amforele decorative, bolurile, pocalele şi chiupurile pentru ulei sunt cele mai bine păstrate modalităţi de expunere a picturii greceşti din epoca antichităţii. Pe de altă parte, distribuţia fragmentelor de vase descoperite în urma săpăturilor arheologice oferă dovezi clare asupra rutelor comerciale din antichitate.

Pictatul produselor din ceramică a început să se contureze în perioada geometrică dintre secolele VIII. şi IX. î.e.n. Principalele modele greceşti caracteristice, design-ul abstract şi siluetele suple se bucurau de multă popularitate. Şi mai popular avea să devină stilul corintic din secolele V. şi VI. î.e.n. Siluetele geometrice, de culoare neagră, aveau să fie înlocuite de scene pline de viaţă, cu oameni, animale şi decoraţiuni florale, inspirate probabil din arta Orientului Mijlociu.

Produsele de ceramică în stil corintic au fost în cele din urmă înlăturate din poziţia lor de mare popularitate de către lucrările în stilul siluetelor negre ateniene (şi ulterior de cel al siluetelor roşii), realizate în aceeaşi perioadă. Design-urile decorative au fost înlocuite de scene din viaţa de zi cu zi sau inspirate din mitologie, cu detalii fin incizate, care confereau imaginilor profunzime şi realism.



Sculptura

Statuie grecească clasică a lui Hermafroditus, care acum se află în Muzeul Luvru din Paris.

 Sculptorii Greciei Antice puteau întruchipa perfect corpul uman în piatră sau bronz. Fie că era vorba de statui de sine stătătoare sculptate pentru temple, fie că erau basoreliefuri sofisticate care împodobeau diverse clădiri, lucrările epocii clasice au fost atât de desăvârşit realizate, încât au rămas fără egal până în perioada Renaşterii italiene.

Primele sculpturi erau destul de rigide, deşi sculptori precum Polyclites au rafinat până la perfecţiune proporţiile siluetei masculine. Spre jumătatea anilor 400 î.e.n., sculpturile zeilor şi eroilor din Templul lui Zeus de la Olympia sau de pe Parthenon etalau deja mult mai mult dinamism şi mai multă emoţie.

O adevărată revoluţie s-a produs în jurul anului 400 î.e.n., când noua tehnică a mulajelor din metal a permis sculptorilor să realizeze statui din bronz goale pe dinăuntru, obţinând astfel detalii mult mai fine pentru musculatura, părul şi îmbrăcămintea personajelor decât permiteau statuile anterioare, realizate din metal plin.

În mod surprinzător, sculpturile erau pictate în culori strălucitoare, pentru a ieşi în relief de la distanţă. Foarte puţine dintre sculpturile greceşti antice originale au supravieţuit până în zilele noastre, însă cunoaştem destul de bine capodoperele genului datorită copiilor romane realizate ulterior.

Divertismentul

Tradiţia antică greacă îşi are originea în istorisirea poveştilor transmise pe cale orală şi recitarea miturilor şi legendelor. Drama şi poezia din Grecia Antică sunt chiar şi în zilele noastre foarte apreciate.






Arta de a istorisi poveşti

Pictură din secolul 19 care înfăţişează o scenă din Iliada, în stilul picturilor de pe vechile vase greceşti.

Poveştile au jucat un rol extrem de important în viaţa de zi cu zi a grecilor, din al doilea mileniu î.e.n. şi până la începuturile perioadei arhaice. Cum populaţia avea un nivel de instrucţie relativ scăzut, miturile şi legendele erau recitate din memorie în jurul focului, trecând astfel din generaţie în generaţie.

Cele mai măreţe dintre aceste poeme epice au fost Iliada, povestea războiului troian, şi Odiseea, care relata aventurile eroului Odiseu în drumul său spre casă, după încheierea războiului. Deşi aceste poeme au fost rezultatul a sute de ani de recitări succesive, au fost transcrise pentru prima dată abia în jurul anului 750 î.e.n. Forma finală în care le cunoaştem acum îi este atribuită lui Homer, un poet orb din Anatolia, despre care ştim foarte puţine. Indiferent însă dacă acest poet a existat cu adevărat sau nu, poveştile sale continuă să ne fascineze şi astazi.



















Teatrul



Teatrul, aşa cum îl cunoaştem, descinde direct din Grecia clasică, epoca în care atenienii au adus la perfecţiune tragedia şi comedia, ca genuri.

Atenienii iubeau teatrul şi organizau în mod regulat festivaluri în care cele mai mari nume ale zilei se întreceau în faţa unui public imens. Actorii erau toţi bărbaţi, purtau măşti şi jucau adesea roluri multiple, întotdeauna formulate în versuri. Naraţiunea era susţinută de un grup de actori care alcătuiau “corul antic”.

Tragedia era considerată forma superioară de artă, cu poveştile sale mitice care relatau prăbuşirea unui erou, adesea provocată de propria sa aroganţă. Compasiunea, teama şi dreptatea divină constituiau teme recurente.

Trei bărbaţi sunt consideraţi a fi maeştrii tragediei greceşti: Eschil, Sofocle şi Euripide. Ei au dezvoltat intriga şi caracterizarea personajelor, au completat montările pieselor cu decoruri de fundal pictate şi costume sofisticate. Tot ei au spus poveşti uluitoare - “Medeea” lui Euripide, tulburătoarea poveste a unei femei care îşi ucide copiii din cauza unei obsesii, sau “Oedip” al lui Sofocle, tragedia unui rege care îşi dezgroapă propriul trecut pentru a afla că şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu propria mamă.

Comedia era considerată un gen mai zgomotos, care adesea ataca oamenii politici sau celebrităţile momentului. Maestrul comediei a fost Aristofan, ale cărui opere includ “Broaştele” o poveste derulată în lumea de dincolo, în care avea loc o competiţie între Eschil şi Sofocle, care muriseră amândoi recent.





Jocurile Olimpice


Jocurile Olimpice au fost fondate în Grecia antică cu peste 2500 de ani în urmă şi chiar şi în zilele nostre au rămas o sărbătorire a performanţele sportive extraordinare.



Originile

Deşi asociem Jocurile Olimpice cu sportul, iniţial aceste Jocuri erau în Grecia Antică un festival religios închinat lui Zeus. Legenda spune că Jocurile au fost fondate de Hercule, care a plantat un măslin din ramurile căruia se împleteau cununile oferite învingătorilor.

Primele Jocuri Olimpice au avut loc în anul 776 î.e.n., cu un unic eveniment: o cursă de alergare de aproximativ 200 metri numită “Stadion”, de unde şi cuvântul “stadion” pe care îl folosim astăzi. Jocurile au fost organizate de atunci o dată la fiecare patru ani, iar perioada de timp dintre două întâlniri era cunoscută sub numele de Olimpiadă.

Jocurile au fost luate atât de mult în serios de către greci, încât pe durata Jocurilor Olimpice orice războaie încetau şi se derulau armistiţii atent supervizate. Chiar şi în timpul Războaielor Peloponeziene, inamicii se adunau laolaltă şi se întreceau umăr la umăr în competiţiile sportive. Singurii care au încălcat vreodată un asemenea armistiţiu au fost spartanii, cărora drept pedeapsă li s-a interzis participarea la Jocurile Olimpice din anul 420 î.e.n.


Olympia

Jocurile Olimpice erau organizate într-un sanctuarium anume construit, complexul sportiv aflat în vestul Peloponesului şi numit Olympia. Acesta nu a fost niciodată cu adevărat un oraş, neavând cetăţeni sau o formă de guvernare. Era un simplu loc prosper, cu restaurante, o sală de întruniri şi diverse oportunităţi de cazare şi, desigur, spaţii generoase destinate sportului, între care se numără un stadion de 40 000 locuri, un hipodrom pentru cursele de cai şi o sală de sport de dimensiuni apreciabile.

În centrul Olympiei se afla o zonă sacră, denumită Altis, în inima căreia se ridica un templu absolut uluitor care adăpostea o magnifică statuie a lui Zeus. Cu o înălţime de peste 12 metri, construită de marele sculptor Phidias, aceasta era una dintre cele şapte minuni ale lumii antice.

Chiar şi în prezent, flacăra olimpică este aprinsă tot de la Templul Herei, din Olympia, înainte de a-şi începe călătoria în jurul lumii.



 Evenimentele

Competiţiile olimpice erau deschise tuturor cetăţenilor de sex masculin. Sportivii participanţi apăreau cu trupurile complet goale. De altfel, din cuvântul grecesc “gol” (gymnos) provine gymnasium. Femeilor le era interzis cu maximă stricteţe să urmărească aceste jocuri, iar participarea lor la întreceri era cu desăvârşire exclusă.

De la o întâlnire de o singură zi, cu o singură cursă, până în anul 471 î.e.n., Jocurile Olimpice evoluaseră, ajungând să cuprindă 10 evenimente, derulate pe o perioadă de peste cinci zile. Pe lângă cursa de alergare, evenimentele sportive incluse erau lupte corp la corp, box, curse de cai (atât călare, cât şi cu care de luptă), aruncarea discului şi a suliţei, precum şi un tip de săritură în lungime, pe muzică. Mai exista şi un pentatlon, alcătuit din probe de sărituri, alergare, aruncarea suliţei, a discului şi lupte corp la corp. Un alt eveniment era pankration-ul, o combinaţie violentă de lupte corp la corp şi box, în care practic nu existau nici un fel de reguli, iar învingătorul era primul luptător care se recunoştea învins.

Jocurile Olimpice se încheiau cu o cursă de alergare bizară şi extenuantă, în care participanţii alergau îmbrăcaţi în costume complete de armură.



Evoluţia

Popularitatea Jocurilor Olimpice a dăinuit în întreaga lume antică, mult după prăbuşirea Imperi7ului Grec. Dar în anul 393 e.n., când a avut loc cea de-a 293-a Olimpiadă, deci la 1170 ani după prima ediţie a Jocurilor Olimpice, Jocurile au fost interzise de către împăratul roman Theodosius I, care declarase ilegală orice formă de adorare a idolilor în sanctuare.

Abia în anul 1896 Jocurile Olimpice au reapărut, datorită eforturilor unui tânăr aristocrat francez, baronul Pierre de Coubertin, ajutat de grecul Dimitrios Vikelas. Primele Jocuri Olimpice moderne s-au derulat la Atena. Au participat 13 ţări, care s-au întrecut în 43 evenimente din nouă sporturi diferite. Pentru prima dată a fost inclus atunci şi maratonul ca probă. Această cursă comemorează victoria atenienilor asupra perşilor, când solul Philippides a alergat de pe câmpiile Maratonului până la Atena, pentru a duce vestea victoriei.