| Referate | Director web | Adauga link | Contact |




Despre autism

       


Definirea termenului

       

Autismul face parte din categoria vastă a polihandicapurilor, în care includem: surdo-cecitatea, sindroamele deficienţei mintale (sindromul Down, oligofrenia fenilpiruvică, idioţia amaurotică, gargoilismul, hipertelorismul, sindromul Turner, cretinismul endemic ş.a.)

       Termenul de autism (autos (gr.) - însuşi) a fost introdus la începutul secolului al XX-lea, de Bleuer, care îl defineşte ca pe o „detaşare de la realitate, însoţită de o predominare a vieţii interioare”. Leo Kanner caracterizează autistul ca fiind „retras, mulţumit de sine însuşi”. În 1940 acesta organizează activităţi logopedice cu o grupă de 11 copii autişti, iar în 1943 reuşeşte să diferenţieze autismul sindrom comportamental (în toate sferele: acţional, verbal, afectiv, cognitiv etc.) prin trăsăturile sale specifice, de psihoză, schizofrenie sau handicap mintal.

       Cu mult înainte de deschiderea  autismului  de tip Kanner, în literatura  de specialitate sunt consemnate o serie de date cu privire la copii cu comportamente asemănătoare, prin existenţa deficitului de comunicare, de socializare, de socializare şi de structurare a comportamentelor mature şi armonioase:

  • medicul John Haslan descrie un băiat de 5 ani
  • medicul Jean Marc Gaspard Itard îl descrie pe  băiatul Victor , de 11.12 ani, găsit într-o pădure din Franţa.



Diagnosticare


În diagnoza autismului pot fi făcute confuzii şi substituiri cu alte sindroame care, la rândul lor sunt prea puţin delimitate în teorie şi practică, dar au unele trăsături asemănătoare sau comune cu autismul. De exemplu, „psihoză infantilă”, „encefalopatie infantilă”, „tulburări emoţionale grave”, „schizofrenie infantilă”, „oligofrenie” se referă la fenomene care nu caracterizează în totalitate starea corectă de autism, ca entitate distinctă.

Lorna Wing afirmă că autismul prezintă un comportament ce poate fi definit cel mai bine.


După DSM III, criteriile de disgnostic pentru autismul de tip Kanner sunt:


  1. Debut înaintea vârstei de 30 luni.
  2. Lipsa de răspuns la stimulările lumii înconjurătoare.
  3. Deficit marcant în dezvoltarea limbajului.
  4. Dacă vorbirea este prezentă, patternul de vorbire este particular, cu ecolalie imediată şi întârziată, limbaj metaforic şi inversiunea pronumelor.
  5. Răspunsuri bizare la aspecte ale mediului înconjurător: rezistenţa la schimbare, interes pentru diverse obiecte.
  6. Absenţa ideilor delirante, a halucinaţiilor, absenţa pierderii asociaţiilor, absenţa coerenţei, ca în schizofrenie.


Diagnosticul diferenţial se face cu :

    1. Întârzierea mintală de diferite grade, deoarece copilul autist poate părea întârziat. Copilul oligofren are însă un deficit mental global şi omogen, răspunde la stimulările sociale, examinatorul reuşind să înţeleagă  lumea lui îngustă; conversaţia este imatură, limitată la simplu şi concret; îi lipseşte detaşarea afectivă specifică autistului.
    2. Deficienţa de auz, pentru că prin răspuns la stimuli sonori, poate fi considerat surd. Examenul audiometric la copilul autist este uneori imposibil. Observaţia relevă faptul că deficientul de auz caută să compenseze lipsa auzului, urmărind cu atenţie interlocutorul, cu care stabileşte un limbaj gestual. Pe de altă parte, ecolalia, jocul şi interesul pentru unele sunete ne dovedesc că autistul aude.
    3. Afazia motorie de dezvoltare în care limbajul nu este dezvoltat înainte de 4 ani. În acest caz, copilul are un contact psihic bun, o afectivitate normală, un limbaj receptiv corespunzător, imită şi foloseşte gestul pentru comunicare. Nu are un deficit senzorial concomitent.
    4. Sindroamele cerebrale degenerative,  care evoluează cu deficit mintal. În aceste cazuri, evoluţia psihică este caracterizată de un regres progresiv în toate, sau numai în unele arii de dezvoltare şi de apariţie a unor semne neurologice.
    5. Sechelele traumelor psihologice prelungite,  legate de separarea sugarului de mama sa sau de o carenţă afectivă, în caz de spitalizare prelungită, plasarea în creşe. Lipsa antrenamentului afectiv îl face pe copil apatic şi treptat întârziat în dezvoltarea psihică. Reinserarea precoce a copilului într-un mediu afectuos şi stimulator permite dispariţia simptomelor şi o evoluţie favorabilă ulterioară.



Trăsături caracteristice ale copilului autist


Leo Kanner evidenţiază o serie de trăsături caracteristice, printre care , cele mai importante ar fi:

  • incapacitatea de a adopta o poziţie normală în timp ce este luat în braţe. Dacă debutul bolii este precoce, spre luna a 4-a a 8-a, se remarcă lipsa mişcărilor anticipatorii atunci când sunt luaţi în braţe, precum şi lipsa zâmbetului ca răspuns la zâmbetul mamei;
  • o exacerbare a memorării mecanice;
  • o incapacitate de comunicare verbală;
  • incapacitatea utilizării conceptelor abstracte;
  • teamă şi emoţii exagerate, nejustificate: lipsit de ataşament faţă de părinţi, el este legat de un obiect oarecare; pericolele reale nu-i provoacă frică, în schimb, se sperie de stimuli obişnuiţi: foşnetul frunzelor, ropotul ploii;
  • incapacitatea imaginativă în activităţi ludice. Jocul, activitatea cea mai importantă a acestei vârste, prezintă câteva particularităţi: este marcat de un caracter stereotip, copilul folosind obiecte puţin complicate, ca: sfoară, hârtie, nisip, apă, butoane, robinete. Jocul colectiv este evitat.
  • producerea întârziată a unor manifestări ecolalice.
  • crearea impresiei de dezvoltare fizică şi intelectuală normală.
  • izolarea şi retragerea în sine.
  • incapacitatea de a percepe pericolul real.
  • apariţia şi dezvoltarea unor comportamente cu caracter ritual (activităţi de alimentare, de îmbrăcat etc.).
  • exacerbarea unor mişcări şi repetarea îndelungată a acestora.
  • existenţa unor răspunsuri paradoxale la stimulii de lumină, de zgomot, de durere etc.
  • comportamente stereotipe şi repetitive. Stereotipiile pot fi gestuale, ca: repetiţii ale mişcărilor mâinilor, degetelor, braţelor, rotirea corpului în jurul axului său, mersul pe vârfuri. Uneori preferă activităţi ca: deschiderea şi închiderea uşii, lovirea sau zgârierea unei jucării.
  • Reacţii bizare la schimbări din mediul ambiant. Are a memoria bună pentru diverse aranjamente spaţiale şi preferinţă pentru ordonarea unor obiecte, deoarece el manifestă o „nevoie obsedantă” pentru simetrie. Astfel, poate intra într-o criză de mânie şi panică, drept răspuns la schimbarea mediului (a mobilierului, de exemplu), sau de schimbarea secvenţelor din rutina zilnică.


Frecvenţa autismului este discutabilă, pentru că nu au fost efectuate statistici complete în nici o ţară. Un studiu efectuat în 1964 în Anglia, pe populaţia infantilă cuprinsă între 8-10 ani, a depistat 4-5 copii la 10.000, cu semne de autism. Un alt studiu făcut în Danemarca, confirmă acest lucru. Se constată că în ţările dezvoltate, frecvenţa autismului este mai mare faţă de ţările slab dezvoltate, ca urmare a mortalităţii crescute în cazul celor din urmă, copiii cu asemenea handicapuri necesitând o îngrijire medicală specială, realizată cu dificultate.

Se apreciază că autismul are o frecvenţă egală cu a surdităţii, dar mai mare decât cecitatea.

Raportat la sex, frecvenţa este mai mare la băieţi: 3-4 la 1, faţă de fete.

Cercetările nu au putut demonstra transmiterea ereditară legată de sex şi nici prezenţa unui caracter genetic dominant la unul din sexe. S-a remarcat însă un număr mai mare de autişti printre copiii unici sau printre primii născuţi. Autismul infantil apare de preferinţă în mediile intelectuale şi în aşa-zisele clase superioare, dar nu exclusiv.



Teorii explicative privind etiologia autismului


Lorna Wing a încercat să explice natura autismului prin acţiunea factorilor etiologici din două direcţii:

  • existenţa unor factori ce determină anomalii organice;
  • existenţa unor factori ce produc tulburări ale funcţiilor psihologice şi psihofiziologice.

Spre exemplu, un mecanism genetic poate determina atât o anomalie structurală, cât şi una biochimică, ce afectează o funcţie sau mai multe ale creierului. Studiile realizate de Coleman şi O'Brien în 1970 semnalează prezenţa, în proporţii diferite, a unor anomalii biochimice în celulele sanguine ale copiilor cu autism clasic.

Din punct de vedere etiologic, au fost elaborate trei categorii de teorii distincte, ce fac posibilă explicarea autismului:

  1. Teoriile organice consideră că autismul apare ca urmare a unor disfuncţii organice de natură biochimică sau a unei insuficiente dezvoltări structurale a creierului.
  2. Teoriile psihogene interpretează autismul ca pe un fenomen de retragere psihologică faţă de tot ce este perceput ca rece, ostil şi pedepsitor.
  3. Teoriile comportamentale consideră că autismul infantil ia naştere printr-un şir de comportamente învăţate, care se formează în urma unor serii de recompensări şi pedepse întâmplătoare.


  1. Teoriile organice - trebuie luate în considerare, în primul rând, dificultăţile perceptuale de atenţie şi de învăţare prezente la autişti. Deşi sunt adoptate de tot mai mulţi specialişti, ele nu oferă siguranţă, pentru că nu precizează în ce măsură implicarea organică este de natură genetică sau traumatică. Etiologiile organice se referă, în principal, la afecţiunile creierului, anomaliile genetice, leziunile subcorticale, disfuncţia sistemului vestibular, întârzieri ale maturizării.
  2. Teoriile psihogene  - Bruno Bettelheim (1967) invocă pentru prima dată relaţia părinte-copil, bazându-se pe observarea unor relaţii mai reci ale părinţilor faţă de copiii autişti. Acestea duc la disfuncţii psihologice manifestate prin anomalii ale dezvoltării stării emoţionale, ale sferei cognitive, atunci când dificultăţile utilizării simbolurilor devin dominante în tulburările limbajului, anomalii ale capacităţilor perceptive şi ale atenţiei, dificultăţi în imitarea acţiunilor corporale şi altele.
  3. Teoriile comportamentale sunt legate de cele psihogene deoarece implică întotdeauna componente de ordin psihologic. Comportamentele de tip autist se formează şi se menţin prin recompensări şi pedepse ce se repetă în condiţii asemănătoare sau percepute astfel de copii. În cazul crizelor de furie a autostimulărilor şi altele la baza lor, de cele mai multe ori, stau aberaţii în structura psihică şi de viaţă a părinţilor, intervenţii anormale în educarea copiilor, existenţa unor anomalii la copii care sunt exacerbate de atitudinea şi comportamentul patologic al părinţilor.


Imposibilitatea precizării cu exactitate a factorilor etiologici, duce la supoziţia implicării şi a unor cauze ce sunt răspunzătoare şi pentru alte categorii de handicap. Enumerăm: bolile infecto-contagioase din timpul sarcinii şi al naşterii; cauze ereditare; anomaliile creierului, întâlnite la o treime din autişti.

Se estimează că tot o treime din autişti suferă de meningită, encefalită, hidrocefalie, epilepsie, aceasta ducând la o şi mai mare dificultate în stabilirea factorilor specifici etiologici pentru autişti.



Simptomatologie


V. Predescu precizează faptul că tabloul clinic al autismului se caracterizează prin trei simptome principale:

  • perturbarea comunicării interpersonale (izolarea autistă);
  • tulburarea limbajului vorbit;
  • stereotipiile.

E. Verza grupează principalele anomalii ale autismului astfel:

    1. dificultăţi de limbaj şi comunicare;
    2. discontinuitate în dezvoltare şi învăţare;
    3. deficienţe perceptuale şi de relaţionare;
    4. tulburări acţionale şi comportamentale;
    5. disfuncţionalităţi ale proceselor însuşirilor şi funcţiilor psihice.
  1. Dificultăţi de limbaj şi comunicare
  • se manifestă de timpuriu prin slabul interes faţă de achiziţia limbajului;
  • autiştii nu răspund la comenzile verbale şi au o reacţie întârziată la apelul numelui lor;
  • vorbirea apare mai târziu decât la normali, iar pronunţia e defectuoasă;
  • în jur de 5 ani pot repeta unele cuvinte, iar după însuşirea limbajului au tendinţa de a schimba ordinea sunetelor în cuvânt, de a nu folosi cuvintele de legătură, de a substitui cuvintele;
  • vocabularul e sărac, vorbirea economicoasă, lipsită de intonaţie, flexibilitate, dezagreabilă;
  • ca urmare a dificultăţilor în planul ideaţiei, formulările verbale sunt stereotipe şi repetitive;
  • bizarităţi în alcătuirea propoziţiilor;
  • fenomenul ecolalic este evident şi dă impresia unui ecou prin repetarea sfârşitului de cuvânt sau propoziţie.

b) Dicontinuitatea în învăţare şi dezvoltare poate produce confuzii în aprecierea capacităţilor generale ale autistului.

  • incapacitate de a număra, dar abilităţi la operaţii de înmulţire;
  • dificultăţi în învăţarea literelor, dar uşurinţă în învăţarea cifrelor;
  • se orientează bine în spaţiu, dar manifestă stereotipii în formarea unor comportamente cognitive, accentuate prin lipsa de interes pentru achiziţii noi.

c) Deficienţele perceptuale şi de relaţionare apar de la naştere:

  • este plângăreţ, agitat în majoritatea timpului, cu ţipete sau: inhibat, fără interes şi dorinţă de a cunoaşte lumea înconjurătoare;
  • unii manifestă interes pentru obiectele strălucitoare sau sunt fascinaţi de lumină;
  • alţii nu percep elementele componente ale obiectelor;
  • unora le place să pipăie, să atingă obiectele, au reacţie negativă la aceasta;
  • unora le place muzica, reacţionează pozitiv la ritm, au abilităţi de a cânta.

d) Tulburările acţionale şi comportamentale sunt cele mai spectaculoase prin amploarea şi complexitatea lor.

  • acţiunile şi comportamentele sunt bizare şi stereotipe, cu aspecte comune, dar cu aspecte comune, dar şi cu diferenţieri pentru fiecare caz;
  • automutilare şi autodistrugere / autostimulare (kinestezică, tactilă, auditivă, vizuală);
  • rotirea braţelor, mersul pe vârfuri, învârtirea pe loc;
  • nevoia redusă de somn;
  • reacţii diminuate la frig şi durere;
  • schimbarea dispoziţiei brusc, fără motiv;
  • rezistenţa la sedative şi hipnotizante;

e) Disfuncţionalităţi în planul proceselor, însuşirilor, funcţiilor psihice

- în plan afectiv motivaţional lipsă de interes pentru contactul social, indiferenţă faţă de suferinţele altora;

  • unii se ataşează exagerat faţă de obiecte fără semnificaţie: cutii goale, bucăţi de hârtie;
  • manifestă frică patologică faţă de obiecte obişnuite;
  • deşi nu ştiu să mintă, lasă impresia că ascund ceva, pentru că nu privesc în faţă persoanele;
  • vorbesc sau acţionează penibil: mănâncă de pe jos, se şterg pe părul sau hainele cuiva;
  • nu stabilesc contact afectiv decât cu totul sporadic, fără să adopte atitudini pozitive constante faţă de persoanele apropiate;
  • manifestă izolare, închidere în eul propriu;
  • pot trăi stări de frustraţie, anxietate şi hiperexcitabilitate;

- caracteristicile gândirii şi inteligenţei rezultă din activitatea de joc. Jocul e de tipul celui al sugarului, de manipulare, fără a acorda un simbol al jucăriei sau un scop jocului.

- deseori se asociază cu forme ale deficienţei mintale severe, ca urmare a unor anomalii ale sistemului nervos central;

- dificultăţile în înţelegerea imaginativă a unor situaţii reale împiedică formarea de concepte care să permită abstractizări şi generalizări, raportarea corectă la prezent sau proiecţia în viitor.

- aspectul facial agreabil şi o memorie mecanică bună pot crea impresia unei inteligenţe bune;

- nu manifestă atenţie când li se vorbeşte sau când se produc evenimente cu semnificaţie, pentru că nu înţeleg semnificaţia şi simbolistica lingvistică.

Thomas Weihs (Copilul cu nevoi speciale) menţionează că descrierile tipice referitoare la copiii autişti conţin următoarele observaţii:

  • evită să te privească în faţă;
  • par să nu înţeleagă sau să nu audă ce li se spune;
  • de obicei nu vorbesc, dar dacă o fac limbajul lor are ceva bizar. Se folosesc de cuvinte ca de nişte obiecte, le întorc pe toate feţele şi se amuză inventând cele mai ciudate combinaţii, dar nu le folosesc ca pe instrumente de comunicare;
  • evită să folosească „eu” sau „pe mine”. Cel mai des îşi vor spune „tu”.
  • se remarcă semne ale unei anxietăţi intense. Stările anxioase se leagă de unele obsesii sau capricii extreme, cum ar fi plasarea obiectelor, conform unui paralelism perfect;
  • interesul pentru mecanisme şi o îndemânare ieşită din comun pentru manipularea acestora, în contrast cu dezinteresul pentru cei din jur şi pentru propria persoană;
  • copiii autişti nu vor evita contactul tactil, îmbrăţişarea atunci când nu insistăm să stabilim un contact vizual sau verbal cu ei;
  • unii, care evită exprimarea verbală şi par a nu înţelege semnificaţia cuvintelor, pot fi cântăreţi talentaţi;
  • pot să apară probleme privind alimentaţia, refuzul total sau predilecţii obsesive pentru anumite alimente.
  • Weihs afirmă că autiştii sunt „altfel situaţi în lume”, fapt relevat de testele de inteligenţă: De obicei, copilul cu handicap, a cărei întârziere mintală nu este primară, ci este consecinţa unei patologii care a afectat dezvoltarea, are la testele de inteligenţă, rezultate ce acoperă intervalul cuprins numai în câţiva ani. Un copil de 10 ani poate răspunde la toate întrebările pentru vârsta de 7 sau 8 ani. Copilul autist poate adesea la întrebări care depăşesc cu mult vârsta cronologică, dar nu reuşesc să răspundă la întrebări sub nivelul vârstei sale. Răspunsurile la testele de inteligenţă sunt divers distribuite, ceea ce demonstrează că testele de inteligenţă nu sunt aplicabile copiilor autişti.
  • Copilul autist nu pare să se integreze într-o structură socială şi, nu pare să se considere pe sine o persoană.
  • Incapacitatea de a-şi percepe adecvat propriul Eu este descrisă ca o problemă centrală a simptomatologiei autismului, aspect specific pentru faza în care se manifestă incipient autismul, în jur de 2-3 ani.


Din cele expuse, se impune o abordare terapeutică specifică. Ea presupune o evitare a confruntării directe, a „privitului în ochi”.

Dacă dorim să-l facem să meargă cu noi, vom privi numai în direcţia în care vrem să-l conducem.

Trebuie să-i vorbim cu blândeţe, indirect , abuziv, să nu ne impunem voinţa asupra lui, să nu-i dăm ordin.

Prima sarcină ce le revine părinţilor şi educatorilor este să înveţe să trăiască alături de copilul autist, creând o atmosferă pozitivă de simpatie, fără să se desfiinţeze mediul constructiv pe care o familie normală sau şcolară îl oferă unui copil în creştere. Nu este de nici un folos pentru copilul autist ca familia să cedeze în faţa fiecărei toane şi să-şi adapteze existenţa la modul lui de viaţă, căci acceptând acest compromis, se ajunge la o atmosferă insuportabilă.

Stabilirea unui mod de viaţă acceptabil pentru capacitatea adultului de a permite copilului să simtă siguranţa dragostei, în ciuda dificultăţilor sale de a se conforma, în ciuda comportamentului straniu are adesea va trabui îngrădit.

„Înţelegerea” bazată pe căldură si empatie poate fi dezvoltată când acceptăm situaţia în care se află copilul ca pe o problemă a dezvoltării fiecărui copil în parte, a dezvoltării fiecărui copil în parte, a dezvoltării omului, în general. Conştienţi de aceasta, vom putea căuta în noi înşine forţa de compasiune necesară pentru creşterea unui copil autist.

Pentru stimularea contactului cu ceilalţi şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale se recomandă organizarea de jocuri simple pentru stabilirea raporturilor de reciprocitate: jocuri cu mingea, sau care se joacă în cerc, dansuri simple, bătăi din palme simultan cu terapeutul, jocuri de copii mici, cu degetele.

Terapia prin muzică poate stabili o comunicare, fără a fi necesar contactul vizual direct. În cazuri grave, un prim  contact poate fi obţinut bătând ritmul cu degetul, copiii pot să răspundă la aceasta.

Este important să-i lăsăm copilului autist şansa de autocunoaştere şi autoexprimare, să-i acordăm sprijinul pentru a se realiza în domeniul în care este înzestrat.

Probleme esenţială nu este aceea a dezvoltării intelectuale sau a succesului şcolar, ci a dezvoltării emoţionale şi a contactelor cu ceilalţi. Pentru aceasta este necesară stimularea şi încurajarea în orice mod a întregului potenţial şi a personalităţii copilului.

O posibilitate de a-i scoate pe copiii autişti din izolare este teatrul de păpuşi, când copilul participă la situaţii dramatice fără să se implice.

Autorul amintit recomandă, pe baza observaţiilor făcute,  punerea împreună, a copiilor cu autism, în şcoli speciale, cu copii cu Down, paralizie cerebrală, sau în scoli obişnuite, cu copii normali, pot stimula dezvoltarea copilului autist, spre deosebire de situaţiile în care, copii cu aceeaşi afecţiune trăiesc împreună, accentuându-şi caracteristicile specifice şi involuând.

Măsura în care aceşti copii vor reuşi să se integreze  în societate ca persoane adulte nu depinde de inteligenţa, aptitudinile sau posibilităţile de comunicare, ci, în concepţia lui Thomas Weihs, de toleranţa şi de capacitatea de a-i ajuta să-şi folosească fixaţiile într-un mod creator spre activităţi manuale (ţesut, tâmplărie, gravură), dându-şi seama de propria valoare şi devenind utili societăţii.










Bibliografie


    1. Verza, E., - Delimitări conceptuale în autism, în Revista de Educaţie Specială, nr. 2/1993, pag. 5-13
    2. Verza, F., E.,  - Introducere în psihopedagogia specială şi asistenţa socială, Ed. Fundaţiei Humanitas, 2002, pag. 201-209
    3. Pavelcu, V., - Psihiatrie, Ed. Medicală, 1989, pag. 773-776
    4. Weihs, T., J., - Copilul cu nevoi speciale, Ed. Triade, Cluj- Napoca, 1998, pag. 89-116
    5. Enăchescu, C., - Tratat de psihopatologie, Ed. Tehnică, 2000, pag. 179-181
    6. Arcan, P.; Ciumăgeanu, D., - Copilul deficient mintal, Ed. Facla, pag. 282