| Referate | Director web | Adauga link | Contact |




Universitatea de Vest din Timişoara-Facultatea de Drept


           

                                                                                               





                              




Constituţionalitatea dispoziţiilor din Codul Penal cu privire la infracţiunile de ofensă adusă autorităţii, prostituţie şi vagabondaj





Constituţionalitatea dispoziţiilor din Codul Penal cu privire la infracţiunile de ofensă adusă autorităţii, prostituţie, vagabondaj





Simon Simona Dorina anul III , grupa X







   Pentru a comenta constituţionalitatea dispoziţiilor din Codul Penal cu privire la infracţiunile de „ofensă adusă autorităţii” (art. 238 ,abrogat prin OUG  nr. 58 din 2002) , „prostituţie”  (art. 328 Cod Penal ) şi „vagabondaj” (art. 327 Cod Penal), trebuie definit în primul rând termenul de „constituţionalitate”.

   Conform DEX termenul de „constituţionalitate”  înseamnă „însuşirea unei legi ,

a unei acţiuni, a unui act, a unei politici de a fi în conformitate cu constituţia .

Aşadar,constituţionalitatea implică în primul rând constituţia,  cartea tehnică a mecanismului social , certificatul de legalitate şi legitimitate a puterii , instrumentul prin care se realizează puterea 1 , legea supremă în stat.

    Vorbind despre o lex suprema în stat , ne referim bineînţeles  la statul de drept, care în secolul al XIX-lea desemna un stat în care puterea publică trebuia să se supunăa dreptului.Mai târziu, Hans Kelsen defineşte statul de drept ca fiind o ierarhie de norme a căror organizare piramidală produce limitarea statului 2.De asemenea , anumiţi autori francezi susţin că pe lângă principiul de legalitate , statul de drept implică şi respectarea drepturilor individuale prezentate în Declaraţia drepturilor omului din 1789.

    Prin urmare, statul d e drept implică coexistenţa a două principii şi anume , principiul legalităţii şi principiul constituţionalităţii.

    Principiul legalităţii  s-ar putea rezuma în obligaţia tuturor indivizilor de a respecta regulile juridice în vigoare.Pe de altă parte, principiul constituţionalităţii implică mijloacele juridice având ca scop asigurarea conformităţii dreptului cu constituţia.3

    În concluzie , principiul constituţionalităţii rezumă relaţia dintre autoritate şi libertate,constituţia fiind  „o lege cu puterea la pătrat’’4 , care trebuie să se impună celorlalte legi , constituţionalitatea  implicând în esenţă această supremaţie a legii fundamentale faţă de celelalte legi.

   

    În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor privitoare la infracţiunea de ofensă adusă autorităţii (art. 238 Cod Penal) ne vom referi în primul rând la textul infracţiunii din Codul Penal.

    Astfel, în art. 238 , prin raportare la art. 160 Cod Penal ,este încriminată „atingerea adusă onoarei sau ameninţarea ,săvârşită în public împotriva uneia din persoanele prevăzute în art. 160 , articol care se referă la persoane care îndeplinesc o activitate importantă de stat sau altă activitate publică importantă’’.

     La o primă lectură se poate observa o anumită diferenţă de tratament, o anumită „discriminare’’ în tratamentul persoanelor care exercită activităţi importante în stat cât şi alte activităţi importante.

     Desigur, dacă ar fi să analizăm termenii de „ activitate  importantă în stat ’’ şi „de altă activitate importantă’’ , ne-am lovi cu siguranţă  de multe nelămuriri şi confuzii în privinţa sensului acestor termeni .De exemplu când şi care sunt condiţiile în care putem considera că o anumită activitate este importantă?

     Analizând punctual textul din Codul Penal , observăm că „atingerea adusă onoarei’’ implică probabil mai mult decât ar implica infracţiunile de insultă şi calomnie , asocierea termeanilor menţionaţi având o gravitate mult mai mare ,cu, referire la persoana etatică. Atingerea adusă onoarei nu se referă la persoana care reprezintă statul, , ci la însuşi statul român.Prin urmare, atingerea adusă onoarei este de fapt atingerea onoarei statului reprezentat prin funcţionarul în cauză.De aici rezultă probabil gravitatea faptei ,care se pedepseşte de la 6 luni la 5 ani.

     Trebuie subliniat faptul că în timp ce la insulta adusă unei persoane particulare , tragerea la răspundere penală are loc la plângerea prealabilă a victimei, în cazul infracţiunii de ofensă adusă autorităţii , tragerea la răspundere penală are loc din oficiu.

     Este de necontestat gravitatea acestei fapte în măsura în care se consideră că persoana lezată reprezintă statul , dar totuşi „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice , fără privilegii şi fără discriminări’’ după cum postulează art. 16 din Constituţia României.Poate fi vorba în acest caz de un privilegiu sau de o discriminare?

     Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată în 10 decembrie 1948 , menţionează în art. 1 că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi’’ .Art. 2  continuă acestă idee menţionându-se că  „fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile  [...]  fără nici o deosebire de rasă . de culoare, de sex , de limbă, de religie , de opinie publică sau de oricare altă opinie, de origine naţională sau socială,de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţie’’.

     Cu alte cuvinte , este în mod cert vorba de o discriminare , din moment ce de acest privilegiu nu se pot bucura decât reprezentanţii statului sau persoanele care desfăşoară „alte activităţi importante’’.

     Mai mult decât atât  şi în  Pactul  internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în 16 decembrie 1966, în art. 26 se statuează egalitatea persoanelor în faţa legii şi faptul  ca  „ legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală contra oricărei discriminări , în special de rasă, . culoare, sex, limbă, religie , opinie publică sau altă opinie, origine naţională sau socială , avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare’’.

     Întrebarea este dacă această discriminare este contrară Constituţiei cât şi pactelor internaţionale la care Românioa a aderat .

      În doctrină se vehiculează ideea că ar fi vorba de o „ discriminare pozitivă , admisă de Constituţie în art. 38, al. 2 ,  unde se impun unele măsuri speciale de protecţie socială a muncii. Prin art. 45 , al. 1 se instituie  „un  regim special de protecţie’’ pentru copii şi tineri , iar art. 46 instituie o protecţie specială pentru persoanele handicapate.

      Aşadar, „ situaţiilor egale la corespunde un tratament juridic egal ; la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, dacă nu se ajunge la o disproporţie între  scopul urmărit  prin tatamentul juridic inegal şi mijloacele folosite’’.5

    „Discriminările pozitive ’’ sunt constituţionale , dar art. 238 nu reprezintă o discriminare pozitivă .Acest articol îngrădeşte dreptul la libera exprimare , cum ar putea oare acest drept să prejudicieze onoarea şi viaţa particulară a persoanei?

     Desigur Constituţia interzice defăimarea ţării  şi a naţiunii în al. 7 al art. 30 , însă nu se menţionează nimic despre persoanele care reprezintă autorităţile , iar din acest punct de vedere , Codul Penal nu poate îngrădi mai mult decât Constituţia.

     Este clar că aceste incriminări din art. 238 raportat la art. 160 au fost făcute ce referire la regimul politic existent la data elaborării Codului Penal.Deoarece acest regim politic nu mai există , prin Decizia nr. 25 / 06 03 1996 , s-a considerat articolul ca fiind parţial abrogat cu raportare la art. 150 din Constituţie („legile şi toate celelalte acte rămân în vigoare , în măsura în care nu contravin prezentei Constituţii’’ ).

    De asemenea s-a considerat că nu poate fi vorba de o discriminare din moment ce „ ofensa adusă autorităţii” există doar dacă faptele sunt savârşite în legătură cu activitatea desfăşurată de persoanele care reprezintă autoritatea de stat.

    Întrebarea este cum putem să deosebim aceste limite fără să ne lovim de subiectivitate?

    Decizia nr. 25/ 06 03 1996 menţionează că este o „atingere adusă autorităţii şi nu persoanei.”  Cu toate acestea nu se pot trec3e cu vederea diferenţele de tratament juridic , în primul rând în ceea ce priveşte sancţiunea faptei , de la 6 luni la 5 ani , urmărirea penală fiind exercitată din oficiu.Concluzia nu poate fi decît că aceste persoane , care reprezintă statul sunt mai presus decît 6 persoanele care nu ocupă funcţii în stat sau nu desfăşoară „alte activităţi importante ”.

   Alineatul 2 al art. 238 pedepseşte cu sancţiunea de închisoare de la 3 la 10 ani , infracţiunea de lovire sau alte violenţe săvârşite de una din persoanele arătate la al. 1 , iar în cazul vătămării corporale grave,pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

   Cu alte cuvinte, infracţiunea de lovire sau alte violenţe din 180 Cod Penal , este mult mai gravă în cazul persoanelor menţionate la art. 160, decât în cazul unei persoane care nu are statutul acestora .La fel este şi cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă (art. 182. Cod Penal).

   Este de necontestat faptul că nu mai  putem vorbi  de o discriminare pozitivă, aducând ca argument faptul că persoana lezată reprezintă statul.

    Aceste dispoziţii nesocotesc atât prevederile constituţionale din art. 16, dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului din art. 14 ,în care se interzice discriminarea ,cât şi Declaraţia universală a drepturilor omului  şi a altor pacte internaţionale.

    Persoanele care reprezintă autoritatea se bucură de un statut privilegiat iar infractorul este lezat în dreptul de a fi tratat în mod egal cu alţi infractori care săvârşesc aceste infracţiuni contra unei persoane care nu reprezintă autoritatea statală. Pe de altă parte , toţi cetăţenii acestei ţări sunt lezaţi în dreptul de a fi trataţi în mod egal cu persoanele care reprezintă autoritatea statală sau desfăşoară  „alte activităţi importante”.

     Textul art. 238 este vădit neconstituţional instituind discriminări, privilegii şi diferenţe de tratament  juridic.În prezent acest articol este pe bună dreptate abrogat prin OUG 58/2002.

     În privinţa acestui conflict dintre libertate şi egalitate cu care ne confruntăm,Toqueville se întreabă dacă există şansa de a ieşi din această dilema istorică ; „ei au dorit să fie liberi pentru a putea fi egali şi,pe măsură ce se instala egalitatea cu ajutorul libertăţii , ea făcea ca libertatea să devină tot mai dificilă”.  6


     Al doilea punct al comentariului îl reprezintă constituţionalitatea infracţiunii de „ vagabondaj ” , reglementată în articolul 327 , Cod  Penal.

     Se  pedepseşte fapta persoanei care nu are locuinţă statornică şi nici mijloace de trai şi care , deşi are capacitatea de a munci , nu face acest lucru.Pentru ca  fapta să fie pedepsită  este necesar ca  aceasta să denote obişnuinţa., actele izolate sau întâmplătoare neavând acest caracter.

     Constituţia României proclamă în art. 25 , al. 1 ,. dreptul la liberă circulaţie.De altfel  şi Declaraţia universală a drepturilor omului  proclamă  dreptul la liberă circulaţie şi alegere reşedinţei în interiorul unui stat în art. 13.

      De asemenea , Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice  consacră acest drept , prevăzând că „ orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat are acolo dreptul de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa ”.7

      Pare să fie o notă de cinism din partea legiuitorului , prin sancţionarea ca infracţiune a faptuilui de a nu avea o locuinţă, când societatea ar trebui să-i asigure posibilitatea de a locui măcar într-o locuinţă socială.

      Totuşi, pericolul reprezentat de vagabonzi nu este atât de grav încât această faptă să fie incriminată.

       În legiuirile anterioare , în Codul de la 1864 , de exemplu, vagabonzii erau pedepsiţi dacă erau asociaţi unui comportament antisocial, cum ar fi portul de arme . De asemenea , în 1921, dispoziţile codului sunt modificate prin legea Trancu , legea asimilând vagabonzilor pe cei care trăiesc din practicarea sau înlesnirea jocurilor de noroc ori a meseriilor degradatoare.8

       Aşadar ,vagabondajul este incriminat în măsura în care este asociat unui comportament periculos , care prezintă pericol social.

       În prezent , prevederile art. 327 din Codul Penal , nu implică asemenea condiţii, ci doar o repetare a faptei, care să denote obişnuinţă.

       Bineînţeles,identificăm. o persoană prin prisma domiciliului său , dar având în vedere faptul că este vorba despre un drept subiectiv nepatrimonial9 , care înseamnă o facultate, o prerogativă a unui individ, nu ar trebui să fie obligatorie exercitarea acestui drept. Ar  trebui ca fiecare individ să aibă posibilitatea de a nu exercita acest drept, de a se abţine de la acest drept.

     Fiecare persoană are dreptul de a alege să-şi exercite sau nu dreptul la domiciliu , drept asigurat prin art. 25 , al. 2 din Constituţie..

     Aşadar, dacă o persoană ca şi cetăţean al României, alege să nu-şi exercite acest drept asigurat prin Constituţie , de ce ar trebui să fie incriminată persoana respectivă?

     Libertatea de exprimare este şi ea garantată în art. 30 .Bineînteles, conform art. 49  din Constituţia României , exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns prin lege pentru motive de apăîrare naţională, a ordinii publice  etc. , dar aceste restricţionări nu ar trebui să implice o sancţionare penală.

     Vagabonzii sunt „produsele respinse” ale societăţii, dar sunt egali în drepturi cu oricare din cetăţenii României care nu sunt vagabonzi , care au un domiciliu şi se bucură de aceleaşi drepturi ca toţi cetăţenii ţării . Nu este vorba de încă o discriminare în ceea ce-i priveşte?

     Fie că au ales sau nu viaţa pe care o trăiesc , în loc să fie incriminaţi , nu ar trebui oare să fie ajutaţi de societate?

     Constituţiţionalitatea art. 327 este incertă.În primul rând , nu se respectă dispoziţiile art., 25 cu privire la libera circulaţie şi dispoziţiile art. 30 cu privire la libertatea de exprimare , fiecare persoană având dreptul să aleagă modul în care îşi trăieşte viaţa. Nu se justifică această incriminare penală , ci mai degrrabă ar fi justificate măsurile sociale care se pot lua în aceste situaţii .

     În  al doilea rând , dacă fiecare persoană are dreptul la domiciliu , acesta fiind un drept garantat constituţional  conform art. 25 , al. 2 , de ce nu se asigură o locuinţă socială persoanelor incriminate de art. 327 ?

     Articolul 327  reprezintă nihilismul unei societăţi , o societate care nu -şi acceptă lipsurile , nu caută soluţii pentru a le anihila ,preferând  pedepsirea  „produselor respinse” datorită propriilor eşecuri.


      Al treilea punct al comentariului îl reprezintă constituţionalitatea prevederilor art. 328 din Codul Penal , prin care se incriminează  „prostituţia”.

      Este sancţionată penal fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijoace de existenţă practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane.

      Conform art. 26 din Constituţia României , persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi , iar conform art. 38 din Constituţie  dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.

      Cu alte cuvinte , fiecare persoană ar trebui să aibă dreptul de a dispune de sine aşa cum doreşte şi de asemenea , fiecare persoană trebuie să aibă dreptul de a-şi alege meseria.

       Dacă privim „prostituţia ” ca fiind o meserie ca oricare alta , putem spune că dispoziţiile art. 328 sunt neconstituţionale.

       Pe de altă parte, este adevărat că fiecare persoană are dreptul să dispună de ea însăşi , aşa cum proclamă art. 26, cu amendamentul .care se găseşte în textul aceluiaşi articol ,de a nu se încălca  „drepturile şi libertăţile altora , ordinea publică sau bunele moravuri ”.

     „Prostituţia” este    definită în  Codul Penal ca fiind „ fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă practicând raporturi sexuale cu diferite persoane”. Nu mai trebuie evidenţiată flagranta încălcare a bunelor moravuri care reies  din  această faptă.

      În ceea ce priveşte  argumentul proclamat în art. 38 din Constituţie , că alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere , trebuie menţionat că nu poate fi vorba de o profesie , atâta timp cât această profesie lezează ordinea publică , bunele moravuri , fiind  în „ vădită  contradicţie cu moralitatea vieţii de familie şi cu sarcinile de importanţă deosebită ce revin familiei în creşterea şi educarea tinerei generaţii”.10

      Prin urmare,incriminarea unei fapte imorale este necesară din motive sociale,neputând fi vorba în acest caz despre neconstituţionalitate.În acest sens Kelsen spunea că efectele acestui comportament se resimt în constiinţa comunităţii ca norme morale.

     Pe de altă parte, „atunci când judecăm modelarea unei ordini de drept din punct de vedere moral ca fiind bună sau rea , dreaptă sau nedreaptă ,trebuie să rămânem conştienţi de faptul că etalonul este relativ ,că o altă judecare pe baza unui alt sistem  moral nu este exclusă , că , dacă o ordine de drept  măsurată cu etalonul unuia din sistemele morale este considerată nedreaptă , ea poate fi judecată conform etalonului altui sistem moral şi găsită dreaptă.11


   





















BIBLIOGRAFIE



  1. Ion Deleanu Instituţii şi proceduri constituţionale-tratat


Editura Servo-sat ,Arad ,2001


      


  1. Viorel Paşca Constituţia şi Codul Penal


Editura All Beck ,Bucureşti,2002


     

     

  1. Evelyne  Pisier Istoria ideilor politice


Editura Amarcord,Timişoara,2000


      

      

  1. Hans Kelsen Doctrina pură a dreptului


Editura Humanitas ,Bucureşti,2000




  1. Convenţia europeană a drepturilor omului




  1. Declaraţia universală a drepturilor omului



  






1         I. Deleanu , Instituţii şi proceduri constituţionale tratat

         Editura SERVO-SAT ,2001,p. 201

2         Evelyne Pisier ,Istoria ideilor politice

          Editura Amarcord,2000,p. 143

3         I. Deleanu ,op. cit.,p.209

4         I. Deleanu,op cit.,p. 214

5         I, Deleanu, op. cit,p.227

6         Evelyne Pisier ,op. cit., p. 114

7         Viorel Paşca , Constituţia şi Codul Penal

          Editura All Beck , 2002, p. 82

8         V. Paşca.op. cit.,p.78

9         V.Paşca,op. cit.,p-82

10         Decizia nr. 74/ 11 06 1996

11         Hans Kelsen ,Doctrina pură a dreptului , p.92

           Editura Humanitas , 2000.