| Referate | Director web | Adauga link | Contact |



Aparatul digestiv


       Preocupările omului legate de alimentaţie sunt tot atât de vechi ca şi existenţa sa. Modurile în care s-au manifestat aceste preocupări au fost foarte diferite, în raport cu perioadele istorice de dezvoltare. Ceea ce a rămas permanent este necesitatea alimentaţiei: “mâncăm ca să trăim”.

       Multiplicate prin creativitatea omului, sursele de alimente au devenit din ce în ce mai bogate, sortimentele din ce în ce mai variate. Cu toate aceste cuceriri, omul epocii contemporane este departe de a fi rezolvat problemele legate de alimentaţie.

       Există, în etapa actuală, pe plan mondial în domeniul alimentar, două situaţii contrarii:        

  • subalimentaţia cronică din ţările subdezvoltate, urmată de cortegiul bolilor specifice denutriţiei;
  • supraalimentaţia în ţările intens industrializate şi dezvoltate economic, urmată de asemenea de cortegiul bolilor caracteristice acestei situaţii: afecţiuni degenerative, cardiovasculare, obezitate, diabet etc.


1.Aparatul digestiv şi fiziologia acestuia:

       Pentru a putea înţelege mai bine cauzele şi evoluţia bolilor generate de nefuncţionarea aparatului digestiv sau ale funcţiilor acestuia este necesar un studiu al acestui aparat.

       Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe.

       

1.1.Tubul digestiv :

Tubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente:

cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros. Aceste segmente se înlănţuie sub forma unui tub continuu de calibru diferit, începând de la orificiul bucal, pe unde pătrund alimentele, până la orificiul anal, prin care sunt eliminate reziduurile.

       În drumul său de la orificiul bucal până la orificiul anal, tubul digestiv străbate craniul visceral, gâtul, toracele (mediastinul), cavitatea abdominală, marele şi micul bazin. Cea mai mare parte a tubului digestiv se găseşte în cavitatea abdominală, care este delimitată în partea superioară de muşchiul diafragm, iar în cea inferioară comunică cu cavitatea pelviană, de unde şi denumirea de cavitate abdominopelviană.

       Pereţii diferitelor segmente ale tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici, care de la interior pre exterior sunt: tunica internă sau mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară şi tunica externă. Structura acestor tunici diferă de la un segment la altul, fiind adaptată funcţiilor de masticaţie, deglutiţie, digestie, absorţie şi expulsie.

       Tunica internă sau mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul , de tip pavimentos startificat la nivelul cavităţii bucale, a faringelui, esofagului şi canalului anal, este de tip cilindric unistratificat în restul tubului digestiv. Corionul se compune dintr-un ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase sanguine, fibre nervoase şi glande. Aşadar, în segmentele care se găsesc deasupra diafragmului, epiteliul este adaptat funcţiilor de masticaţie şi deglutiţie, iar în cele subdiafragmatice acesta este adaptat funcţiilor de secreţie şi absorţie.

       Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc numeroase vase şi formaţiuni nervoase, iar în unele segmente şi glande structura submucoasei înlesneşte alunecarea mucoasei pe tunica musculară în raport cu mişcările care au loc în timpul contracţiei tunicii musculare. La nivelul esofagului, stomacului, intestinului subţire şi intestinului gros, tunica submucoasă este despărţită de tunica mucoasă printr-o pătură subţire de ţesut muscular format din fibre dispuse într-un strat intern circular şi un strat extern longitudinal, care poartă numele de musculatura mucoasei. Contracţia acestui strat face ca mucoasa să prezinte nişte cute denumite plici, diferite de la un segment la altul.

       Tunica musculară este alcătuită din ţesut muscular striat la nivelul pereţilor cavităţii bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului şi din ţesut muscular neted în restul tubului digestiv. Ţesutul muscular este dispus în două straturi: unul intern circular şi altul extern longitudinal. Între cele două straturi se află ţesut conjunctiv lax, vase sanguine şi limfatice, precum şi formaţiuni nervoase. La nivelul intestinului gros, fibrele longitudinale sunt dispuse în formă de benzi, numite tenii. De asemenea, în anumite zone fibrele circulare se condensează, formând sfinctere.

       Tunica externă de la nivelul porţiunii supradiafragmatice a tubului digestiv şi a canalului anal este constituită din ţesut conjunctiv lax şi poartă numele de adventice. La nivelul stomacului, al intestinului subţire şi al intestinului gros, tunica externă este alcătuită din seroasa peritoneală, de unde şi denumirea ei de tunică seroasă. Ea este formată dintr-un mezoteliu cu celule turtite, aşezate pe un ţesut conjunctiv dens.


1.2.Glandele anexe :

       În tubul digestiv se găsesc numeroase glande, unele în pereţii săi, altele constituind organe glandulare anexe. Glandele din pereţii tubului digestiv sunt răspândite îndeosebi în tunica mucoasă şi în unele segmente (esofag şi duoden), acestea pătrund până în tunica submucoasă. Glandele mari dinafara pereţilor tubului digestiv, numite glande anexe, comunică cu cavitatea segmentului digestiv respectiv prin conducte excretoare. În această categorie intră glandele salivare, ficatul şi pancreasul.


1.3.Fiziologia aparatului digestiv :

       Aparatul digestiv are ca funcţie principală digestia şi absorţia substanţelor alimentare, deci joacă un rol esenţial în nutriţia organismului.

       Prin digestie înţelegem totalitatea transformărilor fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în diferitele segmente ale tubului digestiv. Ca urmare a acestor transformări, moleculele complexe, insolubile ale diferitelor substanţe nutritive din alimente (glucide, lipide, protide) sunt descompuse în molecule simple, solubile, care pot trece din tubul digestiv (mediul extern) în sânge sau limfă (mediul intern). În procesul de digestieintervin enzimele secretate de glandele din mucoasa tubului digestiv şi de glandele anexe ale acestuia. Digestia se produce numai în acele segmente ale tubului digestiv în care se secretă enzime specifice, şi anume în cavitatea bucală (digestia bucală), în stomac (digestia gastrică), şi în intestinul subţire (digestia intestinală).

       Prin absorţie se înţelege trecerea substanţelor nutritive din lumenul intestinal în sânge şi limfă. Procesul de absorţie are loc pe toată întinderea tubului digestiv, dar organul principal specializat pentru această funcţie este intestinul subţire.

       Alături de aparatul respirator şi circulator, aparatul digestiv asigură organismului materialul necesar funcţiilor vitale, acoperă pierderile energetice, înlocuieşte materialul uzat şi procură elementele necesare dezvoltării organismului.


2. Necesitatea unei alimentaţii echilibrate şi complete :


       2.1.Alimentele şi soarta lor în organism :

Bătăile inimii, digestia, urcatul unei scări, scrisul unei scrisori, menţinerea constantă a temperaturii corpului şi orice activitate se desfăşoară cu un consum de energie. Această energie provine din alimente şi este valorificată şi transformată în organism potrivit necesităţilor. Sub marea lor diversitate, alimentele sunt combinaţii a trei substanţe nutritive complexe, numite substanţe nutritive sau nutrimente: glucidele (zaharurile), protidele (albuminele) şi lipidele (grăsimile). Acestea, la rândul lor, sunt compuse din combinaţii chimice mai simple ca: glucoză, zahăr cu 6 atomi de carbon, acizi aminaţi, constituenţi de bază ai protidelor şi, în sfârşit, acizi graşi şi glicerină, care intră în compoziţia lipidelor.

Orice aliment natural este compus din două sau trei asemenea substnţe nutritive. Astfel, pâănea este compusă din glucide (amidon) şi protide (gluten), laptle din glucide (lactoză), protide (cazeină) şi lipide (unt), carnea din proteide şi lipide. Unele alimente preparate industrial conţin substanţe nutritive în stare pură: zahărul este compus din 100% glucide, iar uleiul din aproape 100% lipide. Nici un aliment natural sau industrial nu conţine însă 100% protide. Praful de lapte este din acest punct de vedere cel mai bogat, deşi conţine numai 30-40% protide.

Rolul nutrimentelor în organism este diferit. Glucidele şi lipidele sunt folosite ca sursă de energie propriu-zisă, fiind deci substanţe cu rol energetic. Spre deosebire de acestea, protidele au rolul de a repara uzura continuă a ţesuturilor care compun organismul, adică au un rol plastic. Este de la sine înţeles că hrana trebuie să aducă organismului tot atâta energie, cât consumă acesta. Când hrana este sub necesităţi, organismul, spre deosebire de o maşină în criză de combustibil, nu se opreşte. Oprirea “maşinii umane” este incompatibilă cu viaţa. În aceste condiţii, organismul îşi menţine numeroasele funcţii, suplinind hrana cu propriile lui rezerve de combustibil, care sunt grăsimile acumulate în corpul nostru. Când şi acestea au fost consumate urmează să fie arse propriile ţesuturi. În acest din urmă caz, însă, organismul îşi încetineşte “ritmul vital”; flacăra arde mai încet, pâlpâind, în scopul economisirii unui combustibil scump şi pe sfârşite. De aceea semnele cele mai izbitoare ale insuficienţei raţiei alimentare sunt pe de o parte slăbirea în greutate şi pe de alta oboseala şi scăderea puterii de muncă.

La polul opus acestei situaţii, când hrana este prea bogată, organismul începe a răspândi combustibilul suplimentar: flacăra cu care comparăm viaţa arde mai viu. Dacă raţia alimentară continuă să depăşească cheltuielile în energie ale organismului, atunci acesta începe să facă rezerve şi stochează sub formă de grăsime excedentul de hrană, ceea ce se traduce prin îngrăşare.

Se desprinde deci ideea că există, în ceea ce priveşte hrana, un optim cantitativ care corespunde, cu precizie aproape matematică, cheltuielilor organismului.

Pentru a-şi îndeplini rolurile, hrana suferă o serie de transformări, pe care le grupăm în două etape: digestia, adică prefacerile suferite de alimente în tubul digestiv; metabolismul, adică transformările suferite de substanţele nutritive, după ce au fost absorbite din tubul digestivşi până la încorporarea lor în propriile noastre ţesuturi sau până la arderea lor şi eliminarea resturilor nefolositoare rezultate din această ardere.

Progresele făcutecu ajutorul radioizotopilor ne dau o imagine destul de exactă asupra acestor transformări. Glucoza, acizii aminaţi, acizii graşi şi glicerina nu mai păstrează nimic din specificul alimentului din care au provenit. Fie că rezultă din protidele din carne, fie din protidele din brânză, aminoacizii, de exemplu, nu mai pot fi identificaţi după alimentul care i-a eliberat. Ei se vor absorbi treptat, prin pereţii intestinului subţire, în următoarele 6-10 ore după masă. După trecerea acestor substanţe în sânge şi limfă începe metabolismul propriu-zis.

Produsele digestiei vor circula în ceea ce se numeşte mediu intern. Spre deosebire de protozoare, organisme primitive care depind exclusiv de compoziţia mediului extern în care trăiesc, fiinţele evoluate şi-au creat propriul lor mediu. Acesta este mediul intern, contituit de sânge, limfă şi lichidul interstiţial, care scaldă fiecare celulă a organismului. Celulele retrag din mediul intern cantitatea necesară potrivit activităţii şi necesităţilor lor energetice proprii. Astfel, muşchii, în cursul unui effort, vor primi mai mult sânge, deci oxigen, glucoză şi acizi graşi, decât primeau în cursul repausului.

Metabolismul cuprinde, în mare, un dublu curent: unul duce la acumularea substanţelor rezultate din digestie în propriile ţesuturi ale organismului, iar celălalt curent, de sens contrar duce la descompunerea unei părţi din rezervele organismului, în scopul eliminării energiei necesare funcţiilor vegetative şi ale vieţii de relaţie. Între aceste două curente există, în condiţii normale, un echilibru perfect, care se traduce în mare prin constanţa greută-ii organismului şi a volumului fiecărui organ component. Trebuie să ne închipuim acest dublu curentmetabolic ca fiind prezent în fiecare celulă a corpului.

În concluzie, organismul cunoaşte o continuă reînnoire a fiecărei molecule constituente. S-a spus cu drept cuvânt că nici una din miliardele de celule ale corpului nu are vârsta individului respectiv (cu excepţia anumitor celule nervoase); ele se reînnoiesc mereu.

Eliberarea energiei necesare din materialul nutritiv brut absorbit din tubul digestiv se obţine graţie unui ”motor metabolic” constituit din ansamblul fermenţilor (enzimelor) din ţesuturi. Orice celulă are un aşa-numit “echipament enzimatic”, cu ajutorul căruia descompune substanţele nutritive şi le recompune sub formă de molecule proprii refacerii uzurii tisulare.

În mare, extragerea energiei conţinute în materialul nutritiv constă dintr-o oxidare cu ajutorul oxigenului atmosferic a produselor rezultate din digestie. Această oxidare se deosebeşte de o simplă ardere numai prin ritmul reacţiei. Este uşor de înţeles că o oxidare bruscă a carbonului şi hidrogenului conţinut în acizii graşi sau în glucoză ar fi incompatibilă cu materia vie, deoarece s-ar însoţi de o eliberare prea mare, explozivă, de energie care ar distruge ţesutul viu. S-a demonstrat experimental că descompunerea materialului nutritiv poate avea loc şi în afara organismului la temperatura corpului omenesc (37˚), dar necesită în acest caz o aciditate atât de puternică a mediului, încât este incompatibilă cu viaţa. În aceste condiţii, descompunerea are loc abia după câteva luni de menţinere a moleculelor nutritive în condiţiile menţionate. Acelaşi proces se poate se poate desfăşura în eprubetă la fel de repede ca în organism, dar necesită în acest caz o temperatură de peste 100˚ şi o presiune şi aciditate, de asemenea, incompatibile cu viaţa.

Ajungem, aşadar, să înţelegem rostul enzimelor tisulare: ele mijlocesc printr-un proces catalitic reacţiile de descompunere a glucozei, aminoacizilor şi acizilor graşi aduşi cu hrana, făcând posibilă eliberarea treptată, totuşi relativ rapidă, a energiei conţinută în ele, printr-o oxidare ce are loc în condiţii de mediu, presiune şi temperatură compatibile cu viaţa celulară. În constituţia unei enzime intră, alături de o moleculă de natură protidică, o grupare activă, de cele mai multe ori una din vitaminele complexului B şi, de asemenea, substanţe minerale cu rol catalitic. Cum uzura enzimelor este mai mare decât a ţesuturilor propriu-zise, se înţelege ce importanţă are pentru refacerea acestora o hrană echilibrată, care să aducă nu numai lipide şi glucide, dar şi protide, vitamine şi săruri minerale în cantitate suficientă.

Prefacerile treptate ale substanţelor nutritive provenite din hrană constau în esenţă, după cum am arătat, în oxidarea carbonului şi hidrogenului conţinute în alimente. Această oxidare “în scară” face ca, pe fiecare treaptă, să apară un produs mai oxidat şi totodată mai simplu, acizii graşi şi aminoacizii din care provin. În cele din urmă se ajunge la combinaţii din care organismul nu mai poate extrage energie: acestea sunt dioxidul de carbon şi apa, eliminate ca deşeuri ale “maşinii umane” prin plămâni şi rinichi. Comparaţa cu fumul scos de o sobă care arde cărbuni este sugestivă.

Protidele, cuprinzând şi azot pe lângă carbon, hidrogen şi oxigen, din ele va rezulta în cele din urmă şi uree (în afară de dioxid de carbon şi apă), compus mai oxidat şi mai simplu decât aminoacizii absorbiţi din intestin.

Iată, aşadar, cum atomiide carbon, hidrogen, oxigen şi azot conţinuţi în alimente vor străbate într-un ritm anumit ţesuturile organismului şi vor fi eliminaţi în aerul expirat şi în urină la câteva zile după ingestia alimentului din care provin.


2.2.Cerinţele alimentare ale organismului :

Din această succintă prezentare a metabolismului putem desprinde necesităţile de nutrimente ale organismului şi raţiunea lor.

Protidele sunt indispensabile în măsura în care trebuie să furnizeze pietrele de construcţie (acizii aminaţi) ţesuturilor organismului. Valoarea lor alimentară este inegală: cele de origine animală sunt mai apte ă răspundă acestui deziderat decât cele de origine vegetală. Ca atare, raţia zilnică de protide trebuie să cuprindă cel puţin 50% protide animale, restul putând fi furnizat de cele vegetale. Cantitatea de protide necesară zilnic unui adult sănătos este de 1 gram pe kilogram de greutate corporală, ceea ce înseamnă că pentru un om de 65 kilograme, raţia protidică trebuie să fie de 65 grame. Această cantitate poate fi , de exemplu furnizată de următoarele alimente:

  1. Carne………. 100g

Lapte…………1/2 l

       Pâine…………25g

  1. Lapte…………1/2 l

Două ouă

       Pâine…………350g        

  1. Brânză………..150g

Pâine………….100g

Fasole boabe….100g


Glucidele sunt furnizate omului fie sub formă de făinoase (amidon), ca pâinea, pastele făinoase, orezul, fie ca dulciuri, cum sunt zahărul, marmelada, dulceaţa. Ele constituie cea mai mare parte din raţia alimentară, fiind furnizoarele principale de energie împreună cu lipidele.

Lipidele. Acestea sunt de origine animală sau vegetală. Cercetările în domeniul nutriţiei au pus în evidenţă necesitatea grăsimilor vegetale în alimentaţia omului, ele fiind furnizoare exclusive de acizi graşi nesaturaţi cu rol în protecţia pielii şi mai ales în protecţia pielii şi mai ales în prevenirea aterosclerozei (depunerea de lipide în pereţii arterelor).

Vitaminele sunt substanţe pe care omul nu le poate sintetiza, necesare zilnic în cantităţi de ordinul miligramelor, şi care au în organism, în general, un rol biocatalitic (enzimatic). Ele au fost împărţite în două grupe: grupul celor ce se dizolvă în grăsimi (vitamine liposolubile) şi grupul celor ce se dizolvă în apă (hidrosolubile). În primul grup intră vitaminele care au un rol în reglarea funcţiilor anumitor ţesuturi, de multe ori în sinergie sau în antagonism cu acţiunea unor hormoni, pentru care motiv s-au şi numit “hormo-vitamine”. Dn acest grup fac parte vitaminele A, D, E şi K. Al doilea grup este compus din vitamine cu rol de biocatalizator, care sprijină acţiunea unor enzime sau intră chiar în compoziţia lor, pentru care motiv s-au numit “enzimo-vitamine”. Fiind hidrosolubile ele, se elimină mai uşor din organism, care nu le poate depozita, ca pe cele liposolubile. De aceea necesitatea aportului zilnic de vitamine, lege valabilă pentru ambele grupuri, este mai ales imperativă în privinţa celor hidrosolubile. Din acest ultim grup fac parte vitaminele B şi C. Răspândirea lor în natură este foarte mare, motiv pentru care o alimentaţie cât de cât variată şi echilibrată asigură de regulă aportul zilnic necesar de vitamine.

Sărurile minerale. Substanţele nutritive din acest grup pot fi împărţite la rândul lor în două categorii: unele din ele, cum sunt calciul şi fosforul, prezente în organism în cantităţi mari, intră chiar în constituţia unor ţesuturi, iar altele sunt aşa-numitele oligoelemente, necesare în cantităţi foarte mici. În prima grupă, în afară de calciu şi fosfor, mai intră sodiul şi potasiul. Din a doua categorie fac parte fierul, iodul şi fluorul. Fierul intră în compoziţia pigmentului sangvin (hemoglobina), iodul are un rol în funcţia tiroidei, iar fluorul asigură menţinerea integrităţii dinţilor, împiedicând formarea cariilor. Lipsa calciului este de temut în cazul unei alimentaţii prea sărace în lapte şi brânză, iar cea de fier într-o alimentaţie lipsită de carne şi legume verzi.

Apa. Spre deosebire de substanţele nutritive enumerate mai sus, apa nu are nici rol energetic sau plastic, nici biocatalitic. Este însă suficient să precizăm că circa 60-70% din greutatea omului este reprezentată tocmai de apă şi că toate procesele vitale şi metabolice menţionate până acum au loc în mediul celular apos. Aceasta face ca lipsa de apă să fie mai repede resimţită decât lipsa de hrană, astfel că, dacă omul poate rezista la lipsa completă de alimente până la 30 de zile sau chiar mai mult, lipsa de apă îl omoară în câteva zile.

Ceaiul şi cafeaua sunt, în anumite limite, stimulente nepericuloase ale sistemului nervos, utile în profesiunile sau ritmul de viaţă care impun o oarecare acuitate nervoasă. Abuzul însă duce fie la intoxicaţii, manifestate prin insomnie, nervozitate şi palpitaţii, fie la pierderea efectului lor stimulent, prin obişnuinţă. Prin limitarea la 1-2 ceşti de ceai şi de cafea neagră pe zi, aceste riscuri sunt evitate.


2.3.Echilibrarea raíei alimentare :

       Din prezentarea făcută rezultă că nu există alimente absolut complete, care să aducă toţi factorii nutritivi în cantităţi adecvate nevoilor organismului. Chiar laptele, socotit printre cele mai complete alimente, are unele lipsuri în compoziţia sa nutritivă şi, administrat ca unic aliment, nu poate asigura corecta dezvoltare a organismului decât până la o anumită vârstă.

Pentru uşurarea alcătuirii unei alimentaţii raţionale, adică calitativ complete, alimentele s-au împărţit în şapte grupe, fiecare cuprinzând produse de valoare nutritivă similară. Acestea sunt:

  1. Laptele şi brânzeturile.
  2. Carnea şi peştele.
  3. Ouăle.
  4. Produsele derivate din cereale şi leguminoase uscate.
  5. Legumele, fructele, zarzavaturile.
  6. Zahărul şi produsele zaharoase.
  7. Grăsimile alimentare.

Prima grupă este bogată în protide, calciu, vitaminele A, D şi B2. A doua şi a treia, în protide şi fier. A patra ne aduce cea mai mare parte din caloriile raţiei sub forma amidonului din cereale şi de asemenea vitamina B1. A cincea este bogată în vitamine şi săruri minerale. A şasea este formată din glucide concentrate şi, în cazul marmeladei sau gemului, procură săruri minerale şi vitamine, utile în anotimpul când nu se găsesc fructe crude.

Ultima grupă conţine alimente bogate în lipide, deci furnizoare de calorii.

Aşadar, fiecare grupă de alimente,din cele şapte menţionate, ne aduce în cantitate mare numai o serie de nutrimente. Dacă am consuma alimente numai dintr-un singur grup riscăm să depăşim nevoile organismului în factorii respectivi şi să-l carenţăm în factorii slab reprezentaţi sau absenţi din aceste alimente. Deci, pentru a nu dezechilibra raţia şi pentru a asigura coexistenţa tuturor substanţelor nutritive, este necesar ca în hrana zilnică să existe măcar un aliment de fiecare grupă. În felul acesta contribuim la echilibrarea alimentaţiei din punct de vedere calitativ.

O metodă şi la îndemâna oricui de apreciere a celuilalt aspect al raţiei aspectul cantitativ este urmărirea greutăţii corporale. Dacă nu există vreo cauză patologică care să modifice greutatea corpului, atunci, prin controlul greutăţii, putem verifica dacă raţia alimentară este cantitativ suficientă sau insuficientă, sau dacă depăşeşte nevoile organismului. Supraalimentaţia va duce la creşterea greutăţii corporale prin acumulare de grăsimi; subalimentaţia va face să scadă greutatea sub valorile optime.

Pentru adulţi, greutatea fiziologică se poate determina foarte uşor, socotind că ea trebuie să fie în general egală cu numărul de centimetri cu care înălţimea depăşeşte un metru.

De exemplu:

  • pentru o înălţime de 155 165 cm, greutatea trebuie să fie dată de formula:

Greutatea corporală = Talia (cm) 100

  • pentru înălţimea de 166 175 cm de formula:

Greutatea corporală = Talia (cm) 105

  • pentru înălţimea de 176 185 cm de formula:

Greutatea corporală = Talia (cm) 110


Se admit abateri în plus sau în minus de 10%.